Paștile, o neîncetată poveste a primenirii
Traversăm cu toții un timp pascal special, cel al Săptămânii Mari, marcat, în cultura tradițională, de o succesiune de evenimente ale căror semnificații și sensuri profunde nu s-au diluat în timp, în ciuda neîntreruptelor transformări și prefaceri ale lumii rurale. Grijitul gospodăriei, primenirea caselor și a mormintelor celor adormiți, pregătirea trupească și sufletească pentru bucuria Învierii, prepararea bucatelor specifice acestei perioade sunt practici rituale pe care buretele timpului nu le poate șterge.
Odată trecută Duminica Floriilor, timpul pascal își numără altfel popasurile. Căci în Săptămâna Sfintelor Pătimiri sau Săptămâna Neagră cum i se mai spune în tradiția creștină, fiecare zi înseamnă nu doar ritualul religios, ci și momente distincte, care imprimă o anumită stare de cumințenie, de interiorizare, de meditație, de liniștire, astfel încât Paștile să fie primite cu sufletul curat. Iar Deniile din aceste zile dăruiesc fiecăruia tocmai răgazul de a se regăsi pe sine și de a se pregăti cum se cade pentru noaptea Învierii, cea în care se deschid cerurile și în care suntem, pentru o clipă, mai aproape de Dumnezeu.
În lumea satelor, rânduiala primenirii nu se rezumă doar la suflet, ci implică întreg universul casei. Și e aceeași de veacuri, comunitatea întreagă fiind cuprinsă de o efervescență extraordinară. Femeile grijesc și primenesc casa, iar bărbații curăță grădinile, ard gunoiul, dau pomii cu var și încheie muncile de primăvară. Asta se întâmplă în primele trei zile ale săptămânii, urmând ca din Joia Mare zgomotul și agitația să fie tot mai estompate, în așteptarea Învierii. „Joia Mare este cea mai interesantă manifestare postfunerară din tradiția românească. Este vorba despre așteptarea sufletelor celor plecați dincolo să se întoarcă acasă. Această întoarcere presupune o pregătire specială. Mormintele se curățau, se aprindeau focurile în cele patru colțuri ale cimitirului, iar sufletele, bucuroase, se întorc și stau la streașina casei până la Rusalii. Lumina, focul reprezintă canalul de comunicare - elementul purificator, dar și elementul de legătură - dintre vii și morți. Același lucru se va petrece și în noaptea Învierii, când pe mormintele din cimitire se aprind lumânări”, explică etnograful Ovidiu Focșa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași.
În gospodărie, femeile pregătesc primele bucate rituale: ouăle roșii. În multe sate din Moldova, în special în nordul județului Botoșani, există și în prezent credința de odinioară că ouăle înroșite în Joia Mare nu se strică niciodată și că pot fi „de leac”, atunci când se îmbolnăvește un animal. De aceea multe femei încă pregătesc ouăle roșii din această zi, chiar dacă ritualul nu se mai păstrează în plinătatea lui. „În vechime, această operațiune se făcea cu apă neîncepută, adusă dis-de-dimineață de la fântână, și începea odată cu mersul ascendent al soarelui pe bolta cerească; se tămâiau bucătăria și ustensilele cu care urmau să fie înroșite ouăle, totul începând cu rugăciune. Iar munca trebuia să se termine până la prânz, când soarele era în punctul maxim, «ca să-ți meargă bine»”, evocă etnograful Ovidiu Focșa. În Moldova de Sus (județul Botoșani), ouăle doar se înroșesc sau „se boiesc”, păstrând același obicei de demult. În Bucovina însă, ouăle se închistresc sau se încondeiează, devenind, prin motivele utilizate și prin ingeniozitatea femeilor, adevărate izvoare etnografice. Însă și aici există și ouă înroșite simplu, denumite gingaș „merișoare”, ouă care li se oferă copiilor, mai ales în satele de huțuli, în prima zi de Paști. Am întâlnit obiceiul „mersului cu halunka” la Demăcușa, sat al comunei sucevene Moldovița, unde aceste ouă roșii poartă denumirea de „halunki”.
În Vinerea Mare, toate muncile se opresc. Postul, în general negru, e regulă pentru toți. Se vorbește mai puțin și se reflectează mai mult. Nu se aprinde focul, nu se coase, nu se țese, nu se merge în grădină. „Se tămâia casa de trei ori dimineața, înainte de ivirea zorilor. Se spunea că era bine să se facă o îmbăiere rituală în această dimineață, existând credința că aduce sănătate. Dacă ploua în Vinerea Mare, anul agricol era foarte mănos”, spune etnograful.
Ziua copturilor rituale
Sâmbăta înseamnă punctul aproape final al unei săptămâni deloc ușoare. Este ziua dedicată pregătirii aluaturilor rituale, cele mai importante fiind pasca și cozonacul. Mai ales în zona Moldovei, pasca are o tradiție veche și foarte bogată, fiind puțin întâlnită, ca aliment ritual, în alte zone ale țării sau în forme extrem de simplificate. Potrivit etnografului Ovidiu Focșa, „pasca cu brânză este specifică Moldovei. Se face acea cunună împletită din aluat, reprezentând funia sau firul vieții, cu aceeași simbolistică pe care o întâlnim și la mărțișor, și se umple cu brânză dulce de vaci sau în amestec cu brânză de oi. Ăsta este dulcele Paștilor”.
Tot în Sâmbăta Paștilor se pregătește și cozonacul, alt aluat ritual cu tradiție veche în Moldova, fără de care nu se pot închipui aceste sărbători. Atât cozonacul, cât și pasca vor fi sfințite în noaptea Învierii, obicei întâlnit și astăzi în toate satele Moldovei. La sfințit vor fi duse în păscăriță, special făcută sau achiziționată pentru acest moment: un coș cu toartă, care trebuie dus pe mână de către capul familiei. „În coșul pentru sfințit trebuie pus câte ceva din toate, reprezentând jertfa pe care omul o duce la biserică. Alături de alimente, acolo întâlnim și boabe de grâu, care peste an vor fi amestecate cu alte boabe și aruncate în ogor, găsim sare, folosită apoi la sfințirea fântânilor, găsim și o bucățică de slănină, folosită apoi pentru vindecarea oilor sau a vitelor, găsim peticul cu care s-au șters ouăle după înroșire, găsim tămâie și busuioc. Practic, în coș e tot rodul casei”, apreciază etnograful Ovidiu Focșa.
Păzitul toacei și al clopotului
Noaptea Învierii reprezintă momentul culminant al acestui timp pascal, care încheie Săptămâna Mare și deschide calea către Săptămâna Luminată. În Moldova, pe cât posibil, toți ai casei merg la slujbă, primesc Lumina sfântă, pe care o aduc apoi acasă, încercând să nu stingă flacăra, oricât ar fi drumul de lung. Tot în această noapte lumina ajunge și pe mormintele celor adormiți, într-o întâlnire mai presus de fire a comunității celor vii cu cei morți.
Însă chiar și cei care nu participă la slujbă nu dorm în această noapte. „În trecut, era simulat chiar furtul toacei și al clopotului de la biserică, având, de fapt, rolul ca toată lumea să fie trează, să fie o stare de veghe permanentă”, explică Ovidiu Focșa.
La întoarcerea de la Înviere, oamenii satelor duc lumina și în grajdul animalelor, apoi îi vestesc pe cei de acasă că „Hristos a înviat!”, rostit ritual de trei ori.
Zilele de Paști, bucurie împărtășită în comunitate
Prima zi de Paști e dedicată familiei: se stă la masă, se servesc bucate rituale, se împărtășesc amintiri. În această zi nu se fac vizite. Acestea încep în a doua zi de Paști, când finii merg la nași, copiii la părinți. Tot în această zi, dis-de-dimineață, în unele sate din Bucovina și Neamț se practică încă „stropitul fetelor”. Este un rit de fertilitate, un obicei specific zonelor de graniță a Moldovei cu fostul Imperiu austro-ungar, care era cu atât mai performant cu cât în casă exista o fată de măritat sau era pentru prima dată scoasă la horă.
Odinioară, stropitul era urmat de alte momente importante și foarte așteptate în lumea satului: hora satului, scrânciobul cu patru scaune și înnoirea legămintelor, astăzi dispărute în toate zonele regiunii.