Pastoraţia în situaţii de criză

Cu problematica pastoraţiei în situaţii de criză are de-a face lucrarea lui Raimar Kremer, Jutta Lutzi, Bernd Nagel "Accidentul ca şi criză. Consilierea oamenilor după un eveniment traumatic" (Unfall als Krise. Beratung von Menschen nach einem traumatischen Erlebnis), apărută la Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, în 2011.

Toţi cei trei autori ai cărţii pe care o prezentăm sunt colegi, lucrând în cadrul Centrului de Pastoraţie şi Consiliere al Bisericii Evanghelice din Hessen şi Nassau, Germania. Raimar Kremer este preot, doctor în filosofie, având şi studii de psihologie, şi director de studii în cadrul instituţiei amintite. Jutta Lutzi este psiholog şi psihoterapeut, iar Bernd Nagel este preot cu studii în psihologie. Pornind de la cazul concret al accidentului mortal de maşină al unui tânăr de 19 ani şi de la urmările pe care un astfel de eveniment le-a avut asupra părinţilor şi prietenilor persoanei în cauză, asupra comunităţii parohiale din care acesta făcea parte, asocierea resurselor de natură teologico-pastorală şi psihologică i-a condus pe autorii acestei lucrări la elaborarea unui studiu paradigmatic pentru întreaga creştinătate, respectiv aducerea în discuţie a conceptului de pastoraţie în situaţii de criză. Pornind de la constatarea că atunci când un accident rutier sau de altă natură smulge brutal un om din contextul vieţuirii lui zilnice, urmările apar atât în registru fizic, cât şi spiritual. Autorii prezentei lucrări arată că, în context bisericesc, rănile spirituale din timpul sau de după accident se pot trata atât prin intermediul preotului duhovnic, cât şi al psihologului terapeut sau al terapeutului de criză. Ne sunt oferite argumente pentru o astfel de problematică, din interiorul praxisului: ce terapii sunt necesare, posibile şi eficiente, pentru ca armonizând toate direcţiile de abordare să se ajungă la un efect benefic concentrat asupra persoanei suferinde. Cartea oferă, aşadar, mărturie despre cum poate fi împărţită responsabilitatea terapiei pentru binele pacientului/credinciosului. Un astfel de demers (preocuparea pentru pastoraţia în situaţii de criză) porneşte de la o fundamentare biblică pentru terapia în situaţii de accident (p. 39): vindecarea slăbănogului (Mc. 2, 1-12); pilda samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37), ca şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Purtaţi-vă sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2). Demersul de cercetare al celor trei autori ne arată că terapia spirituală include atât persoana implicată în accident, cu întreg sistemul ei personal de relaţionare: martorii oculari, rudele ei, rudele martorilor oculari, purtătorul veştii tragice a accidentului (pp. 39-66), cât şi comunitatea parohială de care aparţine cel în cauză, cu mecanismele ei, respectiv: contactul cu comunitatea prin preot, priveghiul, slujba de înmormântare, îndrumarea postînmormântare, dimensiunea socială şi politică a terapiei spirituale (pp. 71-108) etc. Preotul de la Urgenţe Pentru a înţelege mai bine funcţionarea sistemului de pastoraţie în situaţii de criză, cum acesta e implementat de către Biserica Evanghelică din Germania, arătăm faptul că la solicitările primite la numărul de urgenţă, similar celui de 112 din România, nu se deplasează doar poliţia, salvarea sau pompierii. Împreună cu aceştia se află întotdeauna şi un preot exersat în pastoraţia situaţiei de criză. Există aşadar trei direcţii pe care trebuie să le avem în vedere, pentru a înţelege cum funcţionează acest sistem de pastoraţie. Pe de o parte, trebuie să înţelegem că nu e vorba de o terapie în criză, ci de o pastoraţie în situaţii de criză. Apoi, în al doilea rând, dincolo de momentul evenimentului, avem de-a face cu o pastoraţie în parohie: preotul care a gestionat situaţia de criză ia legătura cu preotul paroh de care aparţinea cel care a murit trupeşte (catolic sau evanghelic, uneori fără apartenenţă confesională) şi dincolo de munca acestuia, preotul de criză revine un timp, cel puţin lunar, pentru a observa cum s-a adaptat familia încercată la o viaţă fără persoana dragă dispărută. În al treilea rând, trebuie să avem în vedere că pot fi oameni atât de traumatizaţi, încât nu reuşesc să depăşească singuri aceste situaţii de criză. În astfel de situaţii, există centre de psihologie ale Bisericii, cu oameni ai Bisericii specializaţi ca psihologi, în traume, în situaţii legate de educaţie, probleme de căsătorie, femei care vor să avorteze, dar şi traume psihice. În astfel de centre nu se prescrie medicamentaţie. Atunci când specialiştii centrelor consideră că e vorba de o situaţie ce necesită o astfel de îngrijire, sunt îndrumaţi spre medic! Reţinem că, în toate aceste trei direcţii de înţelegere prezentate, avem de-a face cu un sistem cu subsisteme, cazul predându-se ulterior unei alte persoane abilitate. Ne reţin atenţia capitolul II "Accidentul" (pp. 13-20), capitolul III "Urmări psihice de la accidente" (pp. 21-32), capitolul IV "Pastoraţia de criză", capitolul V "Pastoraţia parohială" (pp. 71-108) şi capitolul VI "Consilierea psihologică" (pp. 109-132), urmate de o listă de adrese importante, necesare omului aflat în diverse situaţii de dificultate, ca şi un registru de literatură de specialitate. O contribuţie a teologiei protestante care poate îmbogăţi teologia pastorală ecumenică Adesea, când se vorbeşte în estul Europei despre interrelaţionarea socială din spaţiul Europei Occidentale, auzim că se vorbeşte despre oameni însinguraţi, despre conştiinţe creştine reci, despre oameni care nu se deranjează nici măcar în situaţii de greutăţi sufleteşti sau varii traume fizice ale semenilor... O astfel de lucrare ştiinţifică, care uneşte abordări competente din sfera psihologiei şi teologiei, vine să ne arate că o astfel de opinie persistentă până astăzi în Europa de Răsărit a încetat de mult să mai fie o realitate. Constatăm aşadar că psihologia, prin oameni competenţi, poate pune tot ce are la dispoziţia teologiei pentru a salva tot ce poate: suflet şi trup sau trup şi suflet. O astfel de lucrare, iată, ne vorbeşte că nu doar în Răsărit există sentimentul conştiinţei apartenenţei la întregul unei comunităţi parohiale, ci şi acolo, membrii unei comunităţi, fie ea şi neortodoxă, suferă dacă un membru al unei parohii trece printr-o traumă. Avem de-a face, aşadar, cu o lucrare care vorbeşte nu doar despre succesul relaţionării dintre factori ai psihologiei moderne şi teologiei pastorale, ci şi cu o lucrare care ne vorbeşte, plecând de la fundamentări biblice, despre faptul că iubirea continuă să curgă prin venele creştine ale locuitorilor Europei Occidentale, fie ele şi mai puţin mistice. O astfel de carte, despre un misionarism creştin aparte, constituie o şansă spre a descoperi cum putem să ne împlinim mai bine vocaţia de creştini astăzi, nu unilateralizând proclamarea teoretică a compasiunii creştine, ci însoţind-o întotdeauna cu fapta, cu praxisul concret. Iată că un astfel de exemplu îl primim dintr-o Europă pe care adesea o catalogăm ca secularizată, cu o identitate creştină în criză, letargică sau aproape pierdută. Şi totuşi... după cuvântul Apostolului neamurilor, iubirea nu cade niciodată, iată de ce suntem încrezători că nici asumarea oamenilor, în orice traume sau dificultăţi s-ar afla, în orice timp şi dincolo de elementul identităţii lor confesionale, nu va înceta să constituie obiectul pastoraţiei Bisericii. Dacă nu ar fi aşa, am avea lipsa unei pastoraţii, cu o Biserică în criză. E de dorit existenţa pastoraţiei de criză, cu o Biserică activă şi responsabilă. Suntem aşadar în faţa unei contribuţii a teologiei pastorale protestante, care poate îmbogăţi teologia pastorală ecumenică.