Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (V)

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 07 Aprilie 2017

În timpul alegerilor eparhiale din iunie 1949, când foştii greco-catolici, fixaţi de către autorităţile statului în structurile de conducere ale Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal şi Banat, cereau cu vehemenţă ca din rândurile lor să fie aleşi eparhioţi, dacă se putea chiar prin scoaterea unora, precum Nicolae Popovici de la Oradea sau Nicolae Colan de la Cluj, s-a consumat un moment mai puţin cunoscut în istoria Bisericii, dar fundamental pentru ceea ce avea să urmeze. Când Vasile Luca a cerut într-o convorbire telefonică, cu vehemenţă şi de pe o poziţie de forţă, să satisfacă cererile foştilor greco-catolici, Întâistătătorul român a refuzat, trântindu-i telefonul în nas. Din acest moment, conflictul între cei doi a devenit ireductibil. Evident că Patriarhul Justinian recursese la acest gest dintr-un calcul politic simplu. Ştiind că Luca şi ceilalţi din troikă (Ana Pauker şi Teohar Georgescu) intraseră în conflict cu Gheorghiu-Dej în lupta pentru putere în partid, care se acutiza tot mai mult, atunci Justinian a adoptat această atitudine în speranţa că, în urma conflictului, va putea obţine mai mult pentru Biserică. Refuzul manifestat faţă de Luca a condus inevitabil la prorogarea sesiunii sinodale şi la blocarea aspiraţiilor foştilor greco-catolici. De asemenea, pen­tru a avea o poziţie consoli­dată în Sinod în relaţia cu auto­rităţile comuniste, Justinian a mai făcut un gest. Sub masca ideii că doreşte consolidarea actului de revenire a greco-catolicilor, în decembrie 1949, Justinian a efectuat un „turneu”, adică o vizită canonică, în epar­hiile din Ardeal şi Banat. Mergând în această parte a ţării, el obţinea atât sprijinul eparhio­ţilor, cât şi pe cel din partea lui Petru Groza, mereu sensibil la problema bisericească din ţinu­turile natale, mai ales că deja nu privea cu ochi buni politica bise­ri­cească dusă de Vasile Luca. Astfel, Patriarhul Justinian încerca să obţină cât mai mult din aceste rivalităţi care se acutizau la vârful partidului şi care aveau să se aplaneze în 1952. Dar a venit şi riposta lui Vasile Luca, care a recurs la presiuni inclusiv prin Securitatea subordonată lui Teohar Georgescu. Şeful Serviciului Culte din Direcţia Centrală a Securităţii va lansa o adevărată strategie de diminuare a influenţei pe care Patriarhul Justinian o căpătase în mediile bisericeşti şi politice, pornind de la ideea că Patriarhul Justinian trădase interesele partidului şi „democraţiei-populare”. De altfel, acest Heintz Stănescu, încă de la sfârşitul anului 1948, trecuse la urmărirea şi culegerea tuturor informaţiilor compromi­ţătoare privind oamenii care se aflau în preajma Patriarhului Justinian. Un astfel de caz este al călugărului Bartolomeu Anania, considerat „fost legionar, participant la rebeliunea legio­nară şi la mişcările reacţionare şi şovine din 1946”. Etichetele conferite de poliţia politică nu erau neapărat autentice, dar generau practic situarea călugărului Anania în rândul celor mai periculoşi oameni pentru regimul comunist. (Va urma)