Patriarhul Miron, între slujirea altarului şi implicarea politică

A rămas în istoria românilor ca întâiul patriarh pe care l-a avut Biserica Ortodoxă strămoşească.

Încă din timpul vieţii era apreciat ca primul ziditor al Bisericii reîntregite după 1918 şi deopotrivă ca omul bisericesc cu purtări prea politice. A fost întâistătătorul român care a păstorit într-o ţară condusă de un suveran catolic prea puţin receptiv la doleanţele Bisericii Ortodoxe, a fost implicat în regenţa care trebuia să salveze Casa regală română, apoi s-a confruntat cu un rege neîncoronat şi revenit după exilul pe care singur şi-l impusese. Deşi era ortodox, regele Carol al II-lea a refuzat să se comporte ca un monarh apropiat Bisericii, fiind omul de stat care şi l-a subordonat pe întâiul patriarh aşa cum făcea cu orice om politic într-o Românie devastată de corupţie şi orgolii politicianiste.