„Pe Sfinţii cei de pe pământ minunaţi i-a făcut Domnul“
Conform informaţiilor din Sinaxarul Duminicii Tuturor Sfinţilor, inaugurarea acestei sărbători este pusă în legătură cu un eveniment din istoria Bizanţului. Împăratul bizantin Leon al V-lea Armeanul (813-820) a zidit o biserică impunătoare în proximitatea Bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Locaşul de cult a fost ridicat în cinstea împărătesei Teofana deoarece, în opinia lui Leon, prima sa soţie a avut o viaţă sfântă. Însă pretenţia sa a fost considerată exagerată de către reprezentanţii Bisericii. Drept urmare, în consens cu părerea întregii Biserici, împăratul a revenit asupra hramului bisericii, dedicând-o Tuturor Sfinţilor.
Aşa cum concluzionează autorul sinaxarului, praznicul Tuturor Sfinţilor a fost inaugurat şi s-a cristalizat până în secolul al IX-lea, dar se pare că fixarea lui în prima duminică următoare Pogorârii Duhului Sfânt datează din vremea lui Leon. Or, datarea istorică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor, destul de aproape de veacurile persecuţiilor, poate explica ponderea mai mare a evocării martirilor între ceilalţi sfinţi ai Bisericii (profeţi, apostoli, cuvioşi). Însă, analizând percepţia liturgică asupra spiritualităţii martirice a primilor creştini, se observă că predilecţia pentru acest tip de sfinţenie, verificat prin suferinţă şi moarte pentru Hristos, este o întreprindere mistagogică prin care Biserica păstrează trează conştiinţa privind fondarea sa jertfelnică şi parcursul său martiric spre comuniunea desăvârşită cu Treimea Sfântă.
Mod sfinţitor de a fi şi de a muri
Pentru conştiinţa Bisericii, martiriul se identifică cu felul corpului eclesial de a fi şi de a se manifesta. În Duminica Tuturor Sfinţilor - ziua în care Biserica se oferă omenirii ca posibilitate unică de sfinţire, de participare la viaţa lui Hristos, unicul Sfânt -, martiriul este cântat ca slavă a Bisericii şi propus ca metodă eclesială de fiinţare: „Să alergăm împreună, credincioşii, la prăznuirea de acum! Faptele bune ale martirilor stau înaintea noastră ca o masă duhovnicească cu dulci bucate şi ca un pahar de taină plin de veselie. Aceştia, cu suflete tari, din toate laturile pământului şi de toată vârsta şfiindţ, I-au adus lui Dumnezeu ca jertfă duhovnicească încercările a tot felul de chinuri asupra trupului şpe care le-au suportatţ. Unora li s-a tăiat capul, iar altora li s-au smuls mâinile, cu toate încheieturile, toţi sfinţii făcându-se astfel părtaşi patimilor lui Hristos. Ci, o, Doamne, cel ce le-ai dat cununi de răsplătire pentru chinuri, învredniceşte-ne şi pe noi, Iubitorule de oameni, să vieţuim urmând calea acestora“ (Stihira de la Slavă… a stihoavnei, Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Transmisă cultic permanent, experienţa eclesial-martirică este conturată clar: amintirea sfinţilor convoacă comunitatea, pentru care martirul reprezintă tainic darurile euharistice, materia sau semnele dialogului său euharistic. Suferinţele şi moartea martirică sunt contemplate euharistic, descifrate şi asimilate în consecinţă: consolidaţi duhovniceşte, martirii, depăşind limitele firii, comunică sacramental cu Tatăl prin sângele lui Hristos, în Duhul lui Dumnezeu. Răspunsul iubitor al Tatălui, care confirmă tainic martiriul, este cerut şi pentru cei chemaţi la acelaşi tip de vieţuire, urmând exemplul martirilor.
Martiriul este tropos sfinţitor, contemplat în această zi alături de alte forme de manifestare ale sfinţeniei, după cum o arată Sinaxarul Duminicii. „Prăznuirile sfinţilor, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi, spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii, şi astfel s-au încununat după vrednicie, ca nişte slujitori ai unui singur Dumnezeu“ (Sinaxar în Duminica Tuturor Sfinţilor). Biserica recunoaşte în experienţele sfinţilor „aceeaşi luptă, care este deosebită şi de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia“. Or, martiriul este cântat ca provenind din „cinstita propovăduire“ a Apostolilor, iar martirii sunt numiţi purtători ai „chipului Cinstitelor Pătimiri“ ale Mântuitorului, „prin multe feluri de zdrobiri, de loviri şi de arderi de foc“ (Prima stihiră de la Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Participare la jertfa Întâiului Martir
Specifică acestui mod de a fi sfinţitor este comuniunea cu Hristos în supliciu, în moarte şi, în cele din urmă, în viaţă veşnică. „Focul dragostei Domnului“ îi face pe martiri să nu se mai teamă de foc, devenind dumnezeieşti cărbuni care ard în Hristos (A doua stihiră de la Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor). Asumarea cu bucurie a Crucii Domnului şi conformarea fără excepţie cu pătimirea Mântuitorului sunt sursa de curaj pentru martiri: „Cu bucurie ridicând martirii crucea Ta şi cinstitei Tale pătimiri fără abatere urmând, nu s-au temut, vitejii, de ameninţarea tiranilor, nici de foc, nici de sabie, nici de bătăi, nici chiar de foame şi nici de moarte“ (Slavă… la Cântarea I, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Dacă sfinţenia este înţeleasă şi afirmată de Biserică în Duminica Tuturor Sfinţilor ca participare la modul de a gândi şi de a fi al Unicului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu întrupat, martiriul este împlinit tocmai prin comuniunea cu Hristos, Întâiul Martir (Slavă… la Cântarea a IV-a, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor). De altfel, jertfa lui Hristos, înnoind lumea, reprezintă chemarea generică la sfinţenie (Cântarea a VI-a, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor, p. 370). Astfel că sfinţenia este participare la pătimirea Mântuitorului: „Pe Sfinţii cei de pe pământ minunaţi i-a făcut Domnul; că rănile şi pătimirile Lui pe trup le-au primit, cu acelea împodobindu-se şi cu dumnezeieşti frumuseţi, în chip nevăzut îmbrăcându-se“ (Stihirile Tuturor Sfinţilor, Laudele de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Interioritatea cu Hristos este susţinută de credinţa exemplară a martirilor, care au împlinit cu fapta cuvintele Mântuitorului. Încredinţaţi fiind Domnului lor, „cu nădejde şi cu dragoste fiind întrarmată adunarea celor aleşi şi cu credinţă îngrădită, toate ameninţările tiranilor, chinurile şi lovirile, bucurându-se, le-a răbdat cu vitejie, pe Hristos avându-L dătător de biruinţă în lupte, întâi martir al adevărului“ (Cântarea a IX-a, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Sfinţii au împlinit exigenţele duhovniceşti ale Evangheliei
Triumful martirilor asigurat de Hristos presupune o implicare ascetică şi mistică în suferinţă şi moarte. În supliciu poate fi identificată simultaneitatea harului şi a suferinţei, întrucât „mulţimea cea de Dumnezeu însuflată a martirilor“ „s-a luminat cu harul şi a strălucit prealuminat cu porfira sângelui şi cu mantia pătimirilor crunte“ (Slavă… la Cântarea a VI-a, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Suferinţa teribilă despre care vorbeşte Canonul de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor descoperă aspectul ascetic al experienţei celor care au făcut pământul cer cu strălucirea faptelor bune, care au urmat morţii lui Hristos, care au umblat pe calea cea mijlocitoare de nemurire, cei care au curăţit patimile oamenilor cu lucrarea harului, cei care s-au luptat vitejeşte, într-un suflet, în toată lumea (Stihirile Tuturor Sfinţilor, Laudele de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor). Martirii au împlinit, astfel, exigenţele duhovniceşti ale Evangheliei, răbdând ferm tortura, intensitatea mistică a curajului lor fiind dublată de asumarea eshatologică a suferinţei şi a morţii. „Văzând de mai înainte odihna ce va să fie şi cununile nestricăcioase şi slava lui Hristos“, martirii au revelat în suferinţa şi moartea lor realitatea participării la slava Sfintei Treimi.
Martiriu pentru Biserică
În aceste condiţii, prestigiul martirilor este benefic la mai multe niveluri. Mai întâi, curajul lor uimeşte îngerii. Apoi, jertfa martirică pune în criză idolatria. De asemenea, sacrificiul martirilor „a rodit turma credincioşilor“ (Stihira de la Slavă... Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor), a „adăpat Biserica înfloritoare prin credinţă“ (A doua stihiră de la Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor) şi a împodobit Biserica (cf. Troparul Tuturor Sfinţilor). Demersul lor e unul unificator, în ceea ce priveşte crezul Bisericii, martirii adunându-se de la marginile pământului într-o credinţă (cf. a treia idiomelă a Tuturor Sfinţilor de la Litie). Receptivă la plurivalenţa tainei martiriului, Biserica recunoaşte martirilor calitatea sacerdotală, aceştia „mai întâi împodobiţi fiind cu ungerea dumnezeiască a preoţiei“ (Cântarea a IV-a, Canonul Tuturor Sfinţilor de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Deopotrivă, suferinţa şi desăvârşirea presupuse de martiriu au ca beneficiar duhovnicesc Biserica. Este vorba, pe de o parte, despre un fenomen eclesial fondator, iar pe de alta, de o provocare existenţială pentru cei care îi fericesc pe martiri. Acesta este motivul pentru care Biserica se roagă lui Dumnezeu prin intermediul sfinţilor martiri şi în virtutea mărturiei sângeroase a acestora, cerând-I bunătate, pace şi milă.