Pelerini din Transilvania dincolo de Prut (II)

Duhul comuniunii a reunit din nou zeci de români din diferite colţuri ale ţării într-un pelerinaj de suflet la mănăstirile din Republica Moldova şi Ucraina. Evenimentul a fost organizat de către ASCOR Braşov, în colaborare cu ASCOR Chişinău şi cu tinerii creştini ortodocşi din Cernăuţi, în perioada 5-7 noiembrie.

Pornim în miez de noapte din cetatea Braşovului, cu o rugăciune de binecuvântare făcută de doi părinţi de la Mănăstirea Oaşa, care ne şi însoţesc în călătorie. Abia porniţi, că şi oprim să cumpărăm cărţi pentru cei de dincolo de Prut, dintr-o librărie braşoveană cochetă, "pentru trup şi suflet", cum ni s-a anunţat, căci pune la dispoziţie atât cărţi, cât şi produse naturiste. În orele dimineţii facem prima oprire-surpriză în satul Bicfalău, judeţul Covasna, unde preotul Serafim ne aşteaptă cu biserica deschisă, cu multe sfinte moaşte şi relicve. După un cuvânt de învăţătură, prilej cu care aflăm istoria satului şi a parohiei, pornim, de-acum întins, spre destinaţie. Odată cu primele fire aurii ce se însăilau pe cerul Moldovei, trecem Prutul. Încerc să surprind noul pământului. Cu excepţia panourilor electorale care­l împânzesc, nimic nou. Aceeaşi bucurie ca roada aurie a pomilor se zbate în mrejele unei sărăcii lucii. Poposim puţin în oraşul Bălţi, ce ne priveşte din pereţii grizonaţi ai blocurilor. Ţîpova, enigmă şi minune Enigmă pentru necredincioşi, minune pentru credincioşi, Ţîpova se odihneşte pe malul drept al Nistrului. Ne închinăm în biserica de sus, construită în secolul al XIX-lea, cum aveam să aflăm. La baza construcţiei stă arhitectura bizantină. Urmele suferinţelor prilejuite de nebunia istoriei au rămas încrustate în trupul bisericii. Bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a încercat ulterior refacerea ei, însă vremurile nu au permis reconstituirea fidelă a arhitecturii. La puţin timp, în 1949, regimul sovietic a închis mănăstirea, şi biserica a devenit depozit de chimicale, ne spune ghidul. S-a redeschis în anii â90, la fel ca multe altele. Deocamdată nimic spectaculos ori diferit, pentru ochiul dornic să-şi limpezească irisul obosit de lumea agitată în care s-a obişnuit să trăiască. Dar abia după câţiva paşi, o lume încremenită în tăcere, sau poate în veşnicie, a început să crească înaintea noastră. Suntem invitaţi să coborâm pe trepte ca de ceară, parcă într-un pelerinaj către Fiinţă. Şiragul de pietre albe, pe care călcăm cu sfială, este "cărarea pocăinţei", ne spune cineva. Înaintea noastră, un leu din Iuda, cu o cruce înfiptă în coama-i roşiatică şi aspră, îşi veghează Împărăţia, faţă în faţă cu Râul alb - Nistrul. Sub platoşa-i de ape argintate, împurpurate de un apus tomnatic, ghicim parcă, fremătândă, povestea nerostită de veacuri ale unui neam. Enigma se dezleagă uşor. Cu milioane de ani în urmă, pe locul acesta se afla Marea Sarmatică, dovadă fiind stânca de calcar, tapetată cu scoici albe. Veacuri mai târziu, când apele s-au retras, strămoşii geto-daci au populat peşterile. Credincioşi lui Zamolxe, pe care-l asociau Soarelui, aceştia i-au construit altare în forma discului solar, destinat numai preoţilor. Mult mai profani decât înaintaşii, sfredelim locul cu o curiozitate de turist. Cuvintele ghidului ne readuc la realitatea sacră a locului. Biserica din stâncă Leul imens, stânca la picioarele căreia ne aflăm, odihneşte deasupra bisericii din calcar. Se spune că prin secolul al XVII-lea, icoana Maicii Domnului s-a arătat chiar deasupra stâncii, unde a poposit trei zile. Arhiepiscopul Damian s-a învrednicit de minunata vedere. Înţelegând dorinţa divină, a hotărât construirea unui lăcaş de închinare. Sigur că lucrul n-a fost deloc uşor, căci stânca se afla în proprietatea unui boier. Cu ajutorul logofătului Radu Racoviţă, se ajunge la un consens, astfel că se încep lucrările. Stânca este cioplită pe trei nivele, la nivelul superior aflându-se biblioteca, biserica, după tradiţie bizantină, şi chilia stareţului. Bisericii i s-a dat hramul Adormirii Maicii Domnului. În vremea "ciumei roşii", începând cu 1949, a fost închisă, ultimul stareţ - Iuvenalie Ştefănescu - fiind răpit într-o noapte, în urma unei înscenări. De atunci nimeni nu a mai auzit de el. Lăsată de izbelişte, bisericuţa a suferit mari stricăciuni. Pătrundem prin grotele ce slujeau şi încă mai slujesc drept chilii călugărilor. Printr-o fereastră se zăreşte apusul jucându-şi felinarele pe ape, într-un început de vecernie a firii. În biserică se aprind candele şi lumânări. Pe un murmur de acatist, fiecare suflet îşi aduce aminte: "Chipul slavei tale celei negrăite sunt măcar de port rănile păcatelor". E noapte când părăsim lăcaşul. Pietrele albe ne sunt călăuze. Calarasovca şi îngerul de la izvoare Înnoptăm la Calarasovca, sub un cer plin de stele. Dimineaţa, după Sfânta Liturghie, o călugăriţă ne spune povestea mănăstirii. Cei dintâi fraţi trimişi în aceste ţinuturi de la Mănăstirea "Sfântul Sava" au vieţuit în peştera din stâncă. Nu se cunoaşte anul ridicării primei biserici. Cert este că ea a fost construită din lemn şi a primit hramul Adormirii Maici Domnului. La 1780, biserica a fost dărâmată, iar în locul ei s-a construit una din piatră, cu binecuvântarea patriarhului Avramie al Ierusalimului. Peste ani, s-a înălţat a doua biserică din lemn, închinată Sfântului Nicolae Mitrofan de Voronej, refăcută în 1911, din piatră, în stil rusesc. În 1916, călugării au părăsit mănăstirea, în locul lor venind o parte din călugăriţele de la schitul Wirow (Polonia), refugiate din pricina Uniaţiei. Acestea au adus cu ele şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, precum şi copia acesteia. Dacă în perioada interbelică Calarasovca cunoaşte o înflorire deosebită, în era roşie a fost închisă (1961), devenind întâi spital pentru tuberculoşi, iar mai apoi şcoală pentru copiii handicapaţi. În tot acest timp, icoana a stat acasă la una dintre maici, în satul Rubleniţa (Soroca), iar copia a ajuns la Japca, singura mănăstire care s-a păstrat în anii prigoanei. Pe o potecă moale de frunze, traversând un pod de marmură albă, ajungem în pădure la izvorul Maicii Domnului. Sunt şi alte izvoare, a căror istorie, transmisă de la o generaţie la alta de monahi, o aflăm şi noi. Se spune că odată, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, ieşind călugării din biserică, au zărit un înger în depărtare aruncând lumânări de ceară. Mergând să vadă ce se întâmplă, au aflat izvoarele. Istoria nescrisă consemnează numeroase vindecări săvârşite aici. Rudi, ctitorie domnească Traversând cărări abrupte şi lunecoase, ce ne dau "emoţii de toamnă", ajungem la Mănăstirea Rudi. Dintru început, privirea ne este atrasă de "castelul" din curtea mănăstirii. O gazdă modestă şi binevoitoare ne povesteşte despre izvorul cu apă "minunată", care l-a vindecat pe domnitorul Moldovei Grigore Ghica al III-lea, suferind de o boală grea la picioare. Drept mulţumire, acesta pune să se construiască un schit. Fraţii Teodor şi Andronache Rudea şi-au pus la dispoziţie moşia şi, împreună cu negustorul Semion Donciul, sunt pomeniţi ca ctitori. Biserica mănăstirii cu hramul Sfintei Treimi a fost terminată în 1777. Are o arhitectură moldovenească de secol XVI, astfel că în 1921 este recunoscută monument istoric. Mihail Boguş acaparează moşia fraţilor Rudea şi ruinează mănăstirea. Maicile sunt nevoite să plece şi, la 1846, schitul se închide oficial. Se redeschide abia în 1921, din iniţiativa Preasfinţitului Visarion Puiu, episcop de Hotin şi exarh al Basarabiei, cunoscând, până în 1948, o perioadă de mare înflorire. Renumită a rămas şcoala de dascăli, care a funcţionat pe teritoriul mănăstirii timp de opt ani, fiind apoi mutată la Bălţi. Rudi este prima mănăstire închisă de sovietici, ne spune maica. Transformată în sanatoriu pentru copii, ea s-a redeschis în 1992 ca schit de călugări. Cu ajutorul Preasfinţitului Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, din 1999 Rudi primeşte statutul de mănăstire de maici. Vizităm şi paraclisul de la etaj, apoi ne întoarcem prin pădurea desfrunzită spre autocar. Pe drumurile Ucrainei Părăsim Moldova, îndreptându-ne spre ţinutul Bucovinei, astăzi pe teritoriul Ucrainei. La graniţă nimeni nu schimbă lei româneşti. Pe fereastra autocarului privim ca într-o revistă, modele de case, care mai de care mai cochete. Ne atrag atenţia fântânile ingenioase, jucăuşe, aşezate la răscruci. Nu avem vreme să ne răcorim. Ajungem la Mănăstirea Boian, pe turnurile căreia cerul îşi aşază hlamida de aur şi purpură. În biserică se citesc psalmi, iar noi ne închinăm în tăcere la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Într-o iarnă, în seara Sfântului Nicolae, icoana a plâns, ne povesteşte călugăriţa ieşită în întâmpinare. Părintele Mihail Jar a fost cel dintâi care a descoperit acest fapt. Au urmat apoi o serie de teste în laboratoare, toate dovedind minunea. La Biserica românească din Storojineţ slujba nu s-a încheiat. Racla cu relicve ne aşteaptă deschisă. Într-un firesc al comuniunii, luăm parte la rugăciune. Tinerii dau răspunsurile la strană. Bucuria este de ambele părţi. Limba slavonă alternează acum cu limba română, ca apoi, gazde şi oaspeţi să prelungim rugăciunea prin cântare şi agapă. Pe un drum desfundat, pe care mai degrabă îl ghiceam la lumina stelelor, ajungem la un "castel", în mijlocul pădurii, unde ne aşteaptă o cină bucovineană. Gazda primitoare este un priceput român, cu pieptul încărcat de decoraţii, căruia îi face plăcere să asculte cântece vechi româneşti. Un paraclis, ascuns la etajul al treilea, ne întâmpină alb, aproape de miezul nopţii. În apropiere, într-o sală de conferinţe, avem bucuria de a asista la un spectacol inedit oferit de actorul Florin Nan, urmat de Mircea, băieţelul care ne-a încântat cu vioara. Înainte să se crape de ziuă, pornim iar la drum, oprindu-ne scurt la Crasna, să ne închinăm la o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Traversăm Cernăuţiul, cu gândul la paşii Poetului, pe care poate îi vom descoperi altă dată. Suntem la Bănceni, la numai 7 kilometri de graniţa cu România. Biserica este înţesată de oameni şi copii, cărora părintele Mihail Jar, stareţul mănăstirii, le mulţumeşte pentru prezenţă, într-o predică de o francheţe nemaiîntâlnită. Aici totul este imaculat şi grandios. Ceea ce vedem, ca şi Mănăstirea Boian ori orăşelul din Molniţa, în care copiii abandonaţi au casă, biserică, şcoală şi toate celelalte lucruri necesare unui trai normal, au fost construite prin efortul stareţului Jar. În luptă cu timpul, sperăm să revenim în această oază de bucurie. Cetatea lui Ştefan cel Mare stă neclintită, albă ca şi Nistru, fratele-i de veacuri. Un cântec vechi despre Voievodul care a devenit graniţa cu cerul a unui popor ne deschide larg porţile Hotinului. Căutăm un ghid pe taraba de la intrare, dar nimic în alfabet latin. Zidurile păstrează însă mirosul vremilor demult apuse şi spun istorii pe tăcute. Cu inima bucuroasă de întâlnirea cu trecutul, pornim spre Ţară. Rugăciunea se împleteşte cu oamenii şi locurile Pelerinajul şi revederea fraţilor din Republica Moldova şi Ucraina au adus multă bucurie în sufletele participanţilor. Ana-Maria, membră a ASCOR Sibiu, studentă la Facultatea de Teologie: "Pelerinajul a stat sub semul "revederii", al "întâlnirii". Revederea cu fraţii basarabeni şi bucovineni şi întâlnirea, prin ei, cu Dumnezeu. O întâlnire cu rugăciunea, cu sfinţenia, cu poezia născută din iubirea în căutarea desăvârşirii". Aneta, membră a ASCOR Alba-Iulia, Facultatea de Asistenţă Socială: "Lumea trăieşte aici într-o simplitate pe care noi am lăsat-o în urmă sau pe care nu o mai apreciem. Simplitatea îi umple de ceva aparte. Bogăţia lor nu se reflectă în ceva material, ci în credinţă şi în trăirea pe care o aşază în grai". Cristian, membru al ASCOR Braşov, student la Facultatea de Drept: "Am venit în pelerinaj fiindcă îmi place să călătoresc, să cunosc oameni, să văd locuri şi totodată să întreţin o relaţie deschisă cu mediul bisericesc şi monahal, dar mai ales pentru fraţii de peste graniţă care au nevoie de sprijinul moral românesc. M-a marcat împletirea rugăciunilor cu locurile şi oamenii de acolo".