„Pentru cei tineri, comunismul este un basm“

La 20 de ani de la căderea regimului comunist, libertatea este, pentru tinerii născuţi după 1989, un lucru normal. Pentru ei e greu de imaginat cum s-a putut trăi fără libertate. O expoziţie deschisă la Universitatea „Al. I. Cuza“ (Iaşi) explică tinerilor de azi ce era regimul comunist, care erau privaţiunile de atunci, iar exponatele sunt obiecte banale azi, dar pentru care trebuia să lupţi pentru a le obţine, înainte de 1989. Pâinea, uleiul, zahărul, bananele, butelia de gaz erau trofeele supravieţuirii zilnice dinainte de Revoluţie.

„Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani“, spunea Silviu Brucan după schimbarea regimului politic la 22 decembrie 1989. Această afirmaţie a dat fiori celor care sperau ca peste noapte ţara să devină atât liberă cât şi democrată. Cu toate acestea, afirmaţia lui Silviu Brucan a fost una blândă faţă de un alt diagnostic pus de un eminent specialist în psihologie socială, Serge Moscovici. Aşa cum a remarcat şi prof. dr. Adrian Neculau, pentru ca efectele comunismului să se risipească, este nevoie de trei generaţii, de o perioadă de 45-50 de ani, timp în care frica inoculată de sistem să dispară. „Trebuie trei generaţii, măcar trei generaţii, pentru că două nu este suficient. Asta înseamnă că timp de trei generaţii nu mai transmiţi frica, frica aia băgată în oase, capacitatea de a disimula, stilul acesta de a acoperi, de a evita, limbajul dublu, de a spune altceva decât gândeşti, astea sunt toate comportamente şi răspunsuri la un climat de presiune asupra individului. Când se schimbă trei generaţii, toate acestea se uită. E un fel de tară care s-a imprimat şi care se transmite şi la copii“, remarca, în urmă cu doi ani psihologul Adrian Neculau, într-un interviu acordat Ziarului Lumina. „Ce s-a întâmplat? Am privit cu foarte mare atenţie filmul lui Cristian Mungiu, un băiat tânăr care însă a înţeles foarte bine, a prins şi el ultimii ani... Filmul ăsta («4 luni, 3 săptămâni, 2 zile») este un film despre ce efecte are presiunea asupra individului mediu, cum îl face să îşi schimbe atitudinea, comportamentul şi să caute mijloace de a supravieţui, de a se adapta. Este un film despre comportamentele adaptative în condiţiile de presiune. Ei, asta a fost şi societatea noastră, a fost un efort continuu de adaptare şi de articulare pe aceste cerinţe, de evitare a presiunilor, de încercare a împăca comportamentul de faţadă cu dorinţa de a conserva valorile interioare, balansul acesta între scenă şi culise, un balans pe care fiecare individ îl făcea continuu, iar această disimulare zilnică nu a rămas fără efecte. Individul a fost învăţat atât de mult să disimuleze, să evite, încât acuma, în condiţii când nu mai e nevoie, recurge la aceleaşi practici“. Oamenii aceştia nu mai au nici o legătură cu trecutul Psihologul Adrian Neculau observa că „deja a apărut nu prima, ci chiar a doua generaţie de oameni care nu are nici un fel de legătură cu trecutul acesta, cei care sunt foarte tineri acum, care au acces la calculator. Oamenii aceştia nu mai au nici o legătură cu trecutul. Pentru ei sunt nişte poveşti, exact aşa cum sunt basmele, vin din altă lume şi nici nu au aparatul pentru ca să decodeze. Pe aceştia nu poţi să îi presezi şi să îi ţii sub constrângere cu mijloacele vechi“. Schimbarea mult visată vine odată cu schimbarea generaţiilor. „Sigur că presiunea aceasta a Uniunii Europene, condiţiile noi, contextul schimbat, economic, social, duc şi la schimbarea individului. Există o corelaţie între context şi schimbarea mentalităţilor actorilor sociali“. Tinerii de acum reprezintă „o generaţie mai informată, mai emancipată, o generaţie care comunică fără teamă cu lumea întreagă şi încă de la o vârstă foarte fragedă, este o generaţie care parcă nu mai aparţine locului acestuia. Ei sunt cetăţeni ai lumii. Nu au nici un complex faţă de cei din alte părţi“, remarca Adrian Neculau. Azi, la 20 de ani de la Revoluţie Deşi au trecut „doar“ 20 de ani de la Revoluţie, lumea s-a schimbat într-atât încât tinerii de acum, născuţi după 1989, nu înţeleg constrânge-rile generaţiilor mai vechi, nici pe cele de natură intelectuală, nici pe cele de ordin material. Astăzi pare lipsit de sens să nu ai voie să vorbeşti anumite subiecte cu colegii de facultate sau fii atent ce spui pentru că în caz contrar poţi să ajugi pe mâna Securităţii. Nu e de înţeles să nu poţi să găseşti alimente precum faină, ulei, lapte, pâine şi că dacă vrei să le obţii trebuie să te trezeşti cu noaptea în cap să prinzi rând la magazin. Pentru că lipsa libertăţii nu a fost experimentată de tânara generaţie actuală, la Universitatea „Al. I. Cuza“, în Sala Paşilor Pierduţi, a fost deschisă o expoziţie în care se explică, pe înţelesul copiilor şi al tinerilor, cum era viaţa în comunism. Expoziţia face parte dintr-un şir mai larg de manifestări dedicate împlinirii a 20 de ani de la căderea comunismului în România. Obiectele expuse sunt parte din viaţa noastră de zi cu zi, dar acestea se obţineau doar cu mari sacrificii sau deloc în timpul regimului comunist, explică organizatorii, Centrul Media al Universităţii. Fiecare obiect expus a fost adus de persoane publice din domeniile cultură, publicistică, mass-media şi este însoţit de o descriere-poveste. Astfel, printre „expozanţi“ sunt Cristian Ghinea, Ioana Avădani, Costi Rogozanu, Dan Lungu, Lucian Mândruţă, Liviu Antonesei, Florin Lăzărescu, Carmen Muşat, Gabriel Andreescu, Emil Brumaru. „Evenimentul s-a născut din convingerea fermă că beneficiile libertăţii sunt incomparabil mai mari decât neajunsurile manifestărilor iresponsabile pe care tot libertatea le face posibile. Propunem studenţilor universităţii şi, odată cu ei, întregii comunităţi academice, un eveniment în care să se bucure de libertatea dobândită în ultimii 20 de ani şi să celebreze prezenţa ei în toate aspectele vieţii fiecăruia dintre noi“, a remarcat Vasile Işan, rectorul Universităţii „Al. I. Cuza“. „Un nechezol şi o fiolă de cofeină“ Iniţiatoarea proiectului, Mădălina Cocea, din cadrul Departamentului Media, a explicat pretextul de la care a plecat această expoziţie: „Anii aceştia, în Universitate au intrat studenţi care s-au născut după 1989, au trăit în libertate având aproape totul la îndemână. Ne-am gândit să facem un eveniment prin care aceştia să înveţe să aprecieze ceea ce nu avea nimeni înainte“, a spus Mădălina Cocea. Pentru ca expoziţia să aibă impact, „am rugat mai multe voci publice să explice ce înseamnă să ai ceea ce astăzi se găseşte pe toate drumurile“, a mai adăugat iniţiatoarea proiectului. Prezent la expoziţie cu o butelie de gaz, scriitorul şi sociologul Dan Lungu, autorul celei mai traduse cărţi a acestui an pe teme referitoare la regimul trecut celebra „Sunt o babă comunistă“, a remarcat că „aceste obiecte pe care le vedem acum ar putea reprezenta o oarecare bunăstare sau mai bine zis simboluri ale unei normalităţi. Obiectele pe care le vedem aici sunt pentru cei tineri obiecte absolut banale, pentru cei care au trăit în perioada comunistă sunt «madlenele» care ne trimit într-un trecut oarecum recent“. Chiar unul dintre primele obiecte cu care vine în contact cel ce vizitează expoziţia este butelia de gaz adusă de Dan Lungu, care explică de ce acest obiect i-a rămas în memorie ca un indiciu al vremurilor trecute: „Acum câţiva ani am primit în cutia poştală un fluturaş în care o firmă oarecare se oferea să îţi schimbe butelia la domiciliu. Citind, am tresărit uşor şi am zâmbit unor amintiri. Într-un început de vară, maşina cu butelii s-a încăpăţânat să apară. Făcând cu schimbul toţi membrii familiei, am stat la rând cam două zile şi două nopţi. Mergeam la coadă ca la serviciu. Pe o sfoară lungă, numerotate cu cretă, stăteau înşirate butelii cu vopseaua coşcovită sau doar capace cariate de rugină, ţinând locul prin reprezentare. Era coloana vertebrală a mulţimii. O lume pestriţă se foia în jurul ei, discutând, fumând, jucându-se, tricotând, aranjând căsătorii, ameninţând cu divorţul, mormăind împotriva regimului, însă fără să piardă din ochi butelia sau capacul. Expresia «a sta cu ochii ca pe butelie» a intrat în vocabularul cotidian, însemnând a supraveghea atent un lucru preţios“. Liviu Antonesei a expus un litru de ulei, un kilogram de făină şi o pâine. „Ce se găsea când nimic nu se găsea?“ se numeşte textul explicativ al acestor exponate: „Aş putea spune că produsul cel mai deficitar era chiar libertatea, dar libertatea nu este un obiect pe care să-l pui pe panourile şi rafturile unei expoziţii, ci o stare de spirit, un dat natural, însă sosit ca un dar de la Dumnezeu, devreme ce-l mai numim şi liber-arbitru, pe care trebuie să-l apărăm, ca să spun aşa, parafrazîndu-l pe Lenin, «zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă». Aş mai putea spune că nu se găsea nimic, dar asta n-ar acoperi şi paradoxul că, în ciuda faptului că produsele de bază pentru viaţa de zi cu zi erau raţionalizate şi cînd căutai ceva nu reuşeai să şi găseşti, rafturile magazinelor erau, totuşi, pline. Cu ce? Cu tot felul de borcane şi cutii de conserve, în care regimul înghesuia ceea ce nu se cerea la export - de la ghiveciul de legume la muştarul aspru ori pateul de ficat pentru care inventase o reţetă cu totul originală, de vreme ce tocmai ficat nu conţinea!“ Liviu Antonesei remarcă faptul că „am fost întotdeauna un mare consumator de cafea. Ei bine, cafeaua a fost printre primele produse dispărute după 1978, când aş înregistra începutul crizei de sistem, finală, a regimului comunist. În locul ei, se vindea ceea ce noi numeam «nechezol», un amestec de cafea şi năut - dar se folosea orice vegetală care se putea coace şi măcina, de la orz şi ovăz la jir şi ghindă, după cum glumeam noi! - în proporţii variabile, cel mai adesea 50% la 50%. Nor-mal că ieşea o «cafea» slabă, aşa că o amelioram cu o fiolă sau două de cofeină, pe care o cumpăram de la farmacie“. Scriitorul a mai amintit de celebrele „raţii“. „Raţiile din anii optzeci spun totul - 1 kg de ulei, 1 kg de zahăr, 1kg de carne, 1 pachet de unt de 100 gr pe lună/persoană! Din fericire, în marile oraşe pâinea n-a fost pe cartelă, ci «la liber», dar oricum devenea pe zi ce trece tot mai proastă! Fiica mea e născută în 1977, chiar când debuta criza. Ca să poată creşte în condiţii biologice cât de cât normale, nouă persoane - părinţi, bunici, străbunici, naş etc. - se chinuiau să-i procure cele necesare! Tatăl meu, Dumnezeu să-l aibă în grija Sa, se instala la coada de la lapte de la 22. Putea cumpăra două sticle de lapte, iar dacă avea noroc să nimerească în primii opt-zece, reuşea să cumpere şi câteva borcane de iaurt!“ Scriitorul Florin Lăzărescu povesteşte cum a aşteptat să se coacă o banană: „În timp ce umblam bezmetic printr-un supermarket, memoria afectivă mi-a fost brusc deşteptată de imaginea unei banane verzi. Mi-am amintit cum, pe la vreo trei-patru ani, am aşteptat să se coacă o banană. O cumpărase tata, după vreo două ore de stat la coadă. S-a întors acasă mai bucuros decât un apaş care tocmai îi pusese pielea pe băţ unui bizon. Mi-a explicat că, de fapt, «trofeul» e mâncabil doar galben şi că-i mai bine să-l coc. Am pus banana pe fereastră, la soare, şi o cercetam cu sufletul la gură de câteva ori pe zi. Nici nu ştiam cum să mişc timpul mai repede. Mai băteam mingea de peretele de sub fereastră, mai trăgeam cu arcul într-un bec de iluminat public. Singura evoluţie a fost că s-a veştejit. După o săptămînă, am mâncat-o aşa. Am hotarât atunci că bananele nu-s cine ştie ce chestie“. O maşină de tocat poate fi o metaforă a sistemului, dar şi „eticheta fericirii“, pentru jurnalistul Costi Rogozanu: „Serile lungi de iarnă, de dinainte de Crăciun, cînd tata învîrtea manivela, iar mama manevra cu dexteritate maţul de porc care se umplea cu tocătură. Este eticheta fericirii“. Pentru scriitorul Lucian Dan Teodorovici, blugii aduceau fericirea şi libertatea. Mai ales „blugi prespălaţi“. „Era tot ce-mi puteam dori, iar mama s-a prins de asta, nici nu era foarte greu s-o facă, şi mi-a promis chiar un întreg costum de blugi prespălaţi, în cazul unor medii bune la final de an. Medii bune n-am prea avut, dar, undeva pe la sfârşitul clasei a şaptea, prin nu ştiu ce minune, mi-am primit costumul visat“. Am fost fericit în seara aia. Eram în blugii mei prespălaţi. Eram «ca-n filme» (...) când, credeţi-mă, m-am simţit liber. Căci uneori şi hainele te pot face liber…“ „Să vorbeşti cu oameni născuţi după Revoluţie e un exerciţiu de literatură SF“ Paşaportul original al Ioanei Avădani este umplut la refuz de vize, fapt ce explică dorinţa de a fructifica la maxim libertatea de mişcare obţinută după â89. Pentru ea, Revoluţia a fost „anul în care lumea a devenit mai mare“: „A pleca. A fugi. A rămâne. Verbe comune, dar ale căror conotaţii te trimiteau întotdeauna la cei care «părăseau ţara». Erau diferenţe subtile de nuanţe între cei care «plecau» (asta presupunea un proces legitim), cei care «fugeau» (aventurierii, desigur) şi cei care «rămâneau» (fericiţii care reuşiseră să înfrângă vigilenţa sistemului şi căpătaseră o ieşire legală din ţară - vreun concert, vreun congres, vreo delegaţie - din care nu aveau a se mai întoarce, trădătorii!)“. În timp ce expoziţia încearcă să explice tinerilor născuţi în libertate ce însemnau privaţiunile şi contrângerile din perioada comunistă, jurnalistul Cristian Ghinea aplică o metodă în oglindă, explicând unui ziarist din Cuba că „oamenii liberi nu savurează şi nu apreciază libertatea. O luăm ca atare. Ca pe aer. Nu simţim lipsa aerului decât atunci cînd ne sufocăm. Libertatea nu te face fericit prin ea însăşi, doar lipsa ei te face nefericit“. La fel, tinerii din România nu pot aprecia libertatea pentru că „Trebuie să cunoşti lipsa libertăţii pentru a putea savura libertatea. De aceea, să vorbeşti cu oameni născuţi după Revoluţie e un exerciţiu de literatură SF. Imaginaţia e totul. Aşa că vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie. Aveţi un laptop? Când vă luaţi laptopul şi mergeţi să scrieţi ceva la o cafenea, conectaţi la net, să bârfiţi pe Facebook, gândiţi-vă cum ar fi să stea un poliţist în spatele vostru. La începutul fiecărui an, trebuie să mergeţi cu laptopul la poliţie şi să-l înregistraţi, adică să fie siguri poliţaii că orice scrieţi poate fi urmărit înapoi şi puteţi fi arestaţi. Vi se pare că bat câmpii? Întrebaţi-vă părinţii şi rudele! Acum 20 de ani, dacă aveai o maşină de scris în România, trebuia să mergi cu ea la miliţie“. „De ce trebuie să arunc cu cărţi în lume?“ În cadrul manifestărilor dedicate împlinirii a 20 de ani de la Revoluţie, la Universitatea ieşeană a avut loc o conferinţă susţinută de filosoful Gabriel Liiceanu (foto), directorul Editurii „Humanitas“. Humanitas a fost prima editură românească apărută după anul 1989 care a înţeles că, dintre toate libertăţile câştigate, cea de a te informa despre orice subiect a fost printre cele mai preţuite ale românilor. Gabriel Liiceanu a vorbit studenţilor despre cărţi a căror apariţie a fost posibilă doar după Revoluţie. Libertatea de gândire este un câştig al democraţiei, însă „nu confundaţi democraţia cu autoritatea profesională“, avertizează Liiceanu, care consideră că nu oricine poate vorbi despre orice. „Democraţia priveşte drepturile egale ale unor oameni, dar nu capacitatea lor de a se pronunţa asupra oricărui subiect. Oamenii, într-o democraţie, au dreptul să se pronunţe asupra drepturilor comune ale colectivităţii aceleia (...) Aici este marea poveste, în ce măsură un popor are destui oameni care sunt formaţi pentru a acoperi în mod competent toate problemele- cheie ale societăţii (...) Grav e când vorbesc oameni fără acoperire. O elită culturală este aceea care îşi creează resurse pentru a vorbi cu acoperire pe o temă sau alta. Oamenii care îşi creează competenţe de bildung, de formare într-un anumit domeniu îşi ascut mintea pentru a putea formula teme de inters general. Un intelectual este obigat prin vocaţia lui de a formula ceea ce alţii simt dar nu pot formula. Există asemenea sentimente difuze care pot fi exprimate mai bine de anumite tipuri umane“. Liiceanu a amintit de Noica, cel care a spus că „ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit“. „Trimite la ceva ce noi nu conştientizăm: imboldul ultim al lecturilor noastre este nevoia disperată şi inconştientă de a ieşi din cercul strâmt al vieţii fiecăruia dintre noi. Dacă noi ne-am rezuma existenţa la viaţa noastră şi nu am citi, vai de cei care nu citesc, am trăi una dintre cele mai triste şi cele mai banale vieţi (...) Ca editor, de multe ori mi-am pus întrebarea de ce trebuie să arunc cărţi peste lume. Se pare că nu se poate trăi numai la scara fiecărei vieţi, nu putem trăi numai cu săraca noastră viaţă. Avem nevoie să o lărgim şi din fericire o putem lărgi cu cuvinte, cuvintele scrise“. Gabriel Liiceanu crede: „Cu cât aveţi mai multe lecturi, cu atât capacitatea dumneavoastră de a alege în final sau piaţa din care puteţi alege este mai mare. Dacă o să mă întrebaţi care este rolul unui profesor până la urmă, am să vă spun că oamenii care vin într-o facultate vin însetaţi de mai multe întrebări care se pot reduce în final la una singură: «Ce fac eu cu viaţa mea?» cel puţin la facultăţile umaniste de astăzi. Or, sarcina pe care o are un profesor nu e să îi spună «tu cu viaţa ta faci asta», ci să-i ofere o varietate de modele existenţiale atât de mare încât el să poată alege liber între modelele care îi convin. Splendoarea unei culturi şi a unei civilizaţii este de a oferi o paletă infinită de opţiuni. De asta, dacă mă întrebaţi de ce cred în munca de editură, alături de cea de profesorat sau de scris, este tocmai pentru că simt o nevoie enormă să-i bucur pe oameni , ca într-un supermarket al culturii, să spun: aveţi toate felurile de cărţi“.