Persecuţia lui Valerian şi permisivitatea lui Gallienus

Persecuţia din vremea împăratului Decius a fost continuată amplu de Valerian, urmaşul său la conducerea Imperiului Roman. Moartea tragică a celui din urmă a fost considerată din anumite puncte de vedere un semn divin în ceea ce priveşte ocrotirea creştinilor.

Fiul lui Valerian, Gallienus, urma să emită un edict prin care stopa orice persecuţie îndreptată împotriva creştinilor, deşi, la doar trei ani distanţă, o nouă oprimare era începută de împăratul Aurelian.

Moartea cruntă a lui Valerian

Asemenea lui Decius, Valerian provenea dintr-o familie senatorială romană importantă. Nu ştim multe despre el ca persoană, în afara faptului că era un militar priceput şi un conducător desăvârşit. Valerian a domnit timp de şapte ani, între 253 şi 260. Încercările sale de restaurare a strălucirii militare a Imperiului Roman s-au încheiat în mod tragic. Valerian urma să devină al doilea conducător roman important, după Crassus, care a fost învins şi, ceva mai târziu, ucis de perşi. Victoriile contra triburilor germanice nu l-au ajutat în timpul conflictului cu perşii. Valerian începuse o campanie de pedepsire a acestora după ce perşii invadaseră şi cuceriseră o mare parte din Siria şi Armenia, ţinuturi învecinate cu imperiul lor. O epidemie izbucnită în rândul trupelor l-a silit să se retragă în oraşul Edessa, unde a fost încercuit de armatele persane. Valerian s-a străduit să încheie un acord cu Shapur, conducătorul perşilor, dar acesta l-a capturat în timpul tratativelor. Odată înrobit, Valerian a fost supus unui tratament umilitor. Lactanţiu ne relatează că, de fiecare dată când Shapur încăleca propriul cal, punea piciorul pe nefericitul Valerian şi afirma cu mândrie că acesta este adevărul şi nu ceea ce romanii pictaseră cu orgoliu pe pereţi şi în tablouri (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 51-53). Lactanţiu afirmă şi că nu s-a pus nici un moment problema răscumpărării fostului împărat roman, dar ne vine greu să credem acest lucru. Probabil că nu s-a ajuns niciodată la un consens, deoarece Shapur dorea să îl folosească pe Valerian drept un argument viu al supremaţiei persane în faţa Imperiului Roman. Valerian a fost în cele din urmă ucis de Shapur. Sunt înregistrate două relatări în acest sens. Conform primei variante, a murit după ce i-a fost turnat aur încins pe gât. Conform celei de-a doua, a murit jupuit de viu. Cert este că Shapur a luat pielea lui Valerian şi a pus să fie împăiată, aducând apoi teribilul rezultat în templul cel mai important al Imperiului Persan.

Valerian cel cu două feţe

Eusebiu de Cezareea îşi începe relatarea cu privire la domnia lui Valerian citând o scrisoare a Sfântului Dionisie al Alexandriei: „Despre două lucruri trebuie să ne mirăm în legătură cu domnia lui Valerian şi în chip deosebit să ţinem seama de chipul şi modul cum mergeau treburile înainte de el: cât era el de blând şi binevoitor faţă de oamenii lui Dumnezeu, căci nici un alt împărat anterior n-a fost faţă de creştini cu mai multă înţelegere şi mai primitor, ba nici măcar cei despre care se spunea c-ar fi fost creştini pe faţă nu-i primeau atât de prietenos şi de cald cum o făcuse el la începutul domniei, când întreg palatul lui era plin de oameni evlavioşi, era ca o Biserică a lui Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în: PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 277). Relatarea lui Eusebiu este oarecum surprinzătoare, având în vedere că nu se exprimă atât de laudativ decât la adresa a trei împăraţi în afara lui Valerian, şi anume Alexandru Sever, Filip Arabul şi, evident, Sfântul Constantin cel Mare. Este adevărat că nu face nimic altceva decât să îl citeze pe Dionisie al Alexandriei, dar, lucru important, nu contrazice în nici un fel relatarea acestuia. Aşadar, Valerian a fost binevoitor faţă de creştini la începutul domniei sale şi, probabil, şi în perioada de timp care a precedat acest moment. Cu toate acestea, comportamentul său s-a schimbat odată cu importanţa pe care a început să o acorde conducătorului magilor egipteni pe nume Macrian. Se ştie din relatările anterioare ale lui Eusebiu de Cezareea că unii împăraţi romani aveau rude creştine sau îi păstrau pe creştini în anturajul lor, cum este cazul lui Alexandru Sever, Filip Arabul sau Antoninus Pius. Aşadar, este posibil ca acest Macrian să fi dorit o exclusivitate certă şi s-a străduit să excludă orice altă „concurenţă“ de la palat, deşi creştinii erau recunoscuţi pentru discreţia lor, şi nu pentru setea de putere. Persecuţia lui Valerian a fost destul de aspră: episcopii au fost exilaţi, bisericile incendiate, iar unii creştini, ucişi.

Un fiu priceput

Cu toate că Gallienus a domnit mult mai puţin decât tatăl său Valerian, el a fost mult mai echilibrat în ceea ce priveşte relaţia cu creştinii. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelepciune, de aceea a oprit prin edict persecuţia împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obişnuită“ („Istoria bisericească“, p. 284). Textul edictului ne este oferit de asemenea în continuarea acestei descrieri: „Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit şi cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas şi Demetriu, precum şi către ceilalţi episcopi. Am poruncit să fie propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive, pentru ca să se redea peste tot lăcaşurile de cult şi ca să vă puteţi bucura şi voi de dispoziţia decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceţi a şi fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întâistătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanţa pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire“ („Istoria bisericească“, pp. 284-285). Ceea ce este interesant la acest decret este că, de fapt, nu reprezenta decât o aplicare la situaţia creştinilor a unui edict general care oferea diverselor credinţe din Imperiul Roman posibilitatea de a-şi primi înapoi lăcaşurile de cult ce le fuseseră confiscate de autorităţile romane. Persecuţia lui Deciu şi cea a lui Valerian, aşadar, nu fuseseră îndreptate exclusiv contra credinţei creştine, ci şi a altor credinţe care nu erau conforme cutumelor instaurate de împăraţii romani privind zeificarea propriei persoane sau recunoaşterea panteonului clasic. După ce ultimul „zeu“, şi anume Valerian, îşi încheiase epopeea divină într-un mod destul de lamentabil, sfârşind jupuit de viu de adversarii persani, fiul său, Gallienus, a considerat că este suficient şi să fii un om desăvârşit, nu neapărat să te crezi zeu. Viitorul părea din nou pozitiv pentru creştini după un deceniu sumbru (250-260) în care doi împăraţi romani atacaseră cu furie o credinţă care refuza să recunoască validitatea cultului păgân oficial. Persecuţiile nu se încheiaseră însă.