Perspective: Becul verde al disponibilităţii şi democratizarea scrisului
Dacă ar fi să dăm crezare unui studiu sociologic recent, într-o singură zi, în întreaga lume, oamenii postează pe reţelele de socializare în jur de 350 de milioane de imagini. Desigur, nu toată lumea vede pe toată lumea, dar este ca şi cum aşa ar fi. Nu este halucinant de multă vizualizare? Sau cum să spunem fenomenului? Că nici vedere nu am putea spune, deşi totul este atât de vizibil. Se pune întrebarea dacă nu cumva ochiul şi vederea au devenit în era interconectării planetare organul şi funcţia cele mai importante dintre toate simţurile omeneşti? Şi dacă nu cumva lumea paralelă, virtuală, care s-a creat cu toată puterea realităţii, are o mai mare influenţă în vieţile noastre decât realitatea însăşi şi ne trăieşte ea pe noi?
Mă minunam cândva de o reclamă care folosea sintagma „viaţa din offline” pentru a numi viaţa adevărată, aceasta din carne şi oase, în opoziţie cu ceea ce se scrie, se arată, se vede şi se aude pe reţelele internautice, numite generic „spaţiul online”.
Lumea din interiorul acestei linii în direct, a becului verde aprins, care arată că eşti acolo, la datorie, pâlpâie aproape fără oprire mai ales în viaţa celor care simt că nu le ajunge realitatea. Becul verde al lui „online”, „disponibil”, „prezent”, ştim şi noi foarte bine, nu ne aduce mai multă viaţă în chiar viaţa noastră, dar ne face să simţim virtuala prezenţă a tuturor, a celor mulţi, a „prietenilor”, că suntem cu cineva, undeva, chiar peste tot.
Şi paradoxal, de multe ori a trăi în viaţa din becul stins, din offline-ul amintit, pare la oamenii goliţi de aşteptări reale şi palpabile, dedaţi la satisfacţii emoticonale, mai slabă şi lipsită de bucurii. (Pentru persoanele care nu ştiu ce sunt acelea emoticoane: mici desene care exprimă stări sufleteşti, gen bucurie, tristeţe, amuzament etc., care pot fi trimise în mesaje ca scurtături ale unei fraze elaborate). Chiar şi atunci când au parte de o întâlnire în realul cotidian, unii ca aceştia tot cu gândul la becul verde al disponibilului spre virtual sunt şi îşi îndreaptă energia spre a face din faptele reale o materie cât mai bună de prelucrat pentru trimiterea de vederi spre reconfortanta şi uriaşa reţea.
Adesea vezi ilarice situaţii în care unele persoane se simt vinovate că lipsesc din reţea, îşi cer scuze public că nu au fost cu „prietenii” pe motiv că au fost bolnavi. Mai trist este când chiar decesul în familie devine motiv de autoculpabilizare în virtuala piaţă publică.
Şi mai este un lucru trist. Nu faptul că oricine crede că poate emite în acest spaţiu păreri cu pretenţii de opinie publică pertinentă, ci faptul că prezenţa atât de multor persoane nu îndeamnă pe fiecare la o mai multă luare aminte la sine. Şi ar fi aşa de multe de îmbunătăţit şi de învăţat, până la urmă. Te întrebi cum se poate ca unii, insuficient de cultivaţi şi de şcoliţi fiind, încât nu ştiu să scrie corect româneşte, deşi au şansa de a fi în marea reţea de împrietenire cu oameni care au şi harul scrisului, dar şi mult bun-simţ - din moment ce acceptă alăturarea -, nu pot învăţa nimic ziditor pentru ei înşişi? Nu e la fel cu a nu ieşi în lume cu pantalonii rupţi sau cu a-ţi pune pantofii în picioare înainte de a ieşi pe uşă?
Becurile verzi ale disponibilităţii de comunicare a omului de eră nouă ar trebui să se facă din când în când roşii de ruşine. Şi dacă Isaac Asimov prezicea venirea unui astfel de timp în care „tehnocopiii viitorului” pot învăţa cu mare uşurinţă totul, şi în care vor comunica fără greutate la mari distanţe, aşa cum se întâmplă azi, unde ne-am pierdut busola?
A democratiza planetar scrisul (care era egal cu a publica în epoca dinainte de internet şi care ţinea de o oarecare elită) nu pare a fi un bun câştigat spre progres, ci mai degrabă un regres spre uniformizare, o aducere la suprafaţa vederii a inculturii de masă. Mai rămâne ca într-o bună zi să ne cerem scuze că ne exprimăm în fraze lungi, inteligibile şi că nu greşim gramatical.