Pisica lui Schrödinger
Fizica modernă a atins limite dincolo de care se operează cu presupuneri, previziuni și interpretări. A trecut demult vremea descoperirii unor legi cu o claritate de cristal precum „un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea lichidului dislocat”. Nimic de interpretat aici. În schimb, nereușind să-și împace legile valabile la nivel de particule elementare cu realitatea macroscopică, cuantica s-a văzut nevoită să ofere interpretări, dintre care cea mai cunoscută, dar nu singura, este interpretarea Copenhaga, concepută din 1925 până în 1927 de către Niels Bohr și Werner Heisenberg.
Deși aceasta pornise inclusiv de la cercetările sale, pentru a demonstra limitele mecanicii cuantice, în 1935, Erwin Schrödinger, laureat al premiului Nobel, unul dintre părinții fizicii cuantice și fondatorul mecanicii ondulatorii, a cărei ecuație fundamentală îi poartă numele, a aplicat principiile interpretării Copenhaga asupra unei ființe vii. El a imaginat un experiment mental în care viața sau moartea unei pisici aflate într-o cutie închisă depinde de starea unei particule subatomice. Conform lui Schrödinger, interpretarea Copenhaga implică faptul că pisica rămâne în același timp vie și moartă până la deschiderea cutiei.
Aici ne aflăm deocamdată și e util să adăugăm principiul incertitudinii formulat de Werner Karl Heisenberg, care spune că este imposibil să avem o particulă cu un impuls și o poziție la fel de bine definite simultan. Simplificând, putem preciza ori unde e, ori cu ce viteză se mișcă, dar nu amândouă în același timp.
Desigur, este foarte posibil ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, aceste incertitudini să primească răspunsuri la fel de clare ca Legile mișcării ale lui Newton. După cum e posibil să se confirme existența numeroaselor tipuri de particule elementare care, deocamdată, sunt doar prezise teoretic. Și după cum tragem speranța să se împace relativitatea și cuantica. Până atunci, însă, biata pisică rămâne și vie, și moartă...