Plăcerea

Data: 10 August 2010

Maică, aş dori să vă întreb, fiindcă sunt nedumerit şi nu ştiu pe cine aş putea să întreb, mai avizat, în legătură cu plăcerea împreunării.

Eu până acum am înţeles că Biserica refuză actul sexual ca plăcere, şi îl acceptă doar ca metodă de procreare, deci nu sunt acceptate diferitele "metode" de stimulare a partenerului opus, fiind considerate perversiuni. Dar ceea ce mă pune pe gânduri este, dacă cele de mai sus sunt adevărate, atunci de ce are omul organe specializate doar pentru simţirea plăcerii? Vă rog foarte mult să-mi răspundeţi şi să nu mă lăsaţi în ceaţă. Vă mulţumesc anticipat. Alexandru *** Dragul meu Alexandru, Grea întrebare! Dacă doreşti un răspuns care să te scoată din ceaţă, te rog să te opreşti puţin şi să te rogi. Spune cu mine "Împărate Ceresc"! Mulţumesc! Acum o să-ţi spun, cu mila lui Dumnezeu, că El ne-a făcut, ne-a adus la existenţă din iubire şi pentru iubire. Iubirea, pentru om, este trăită în ambele sale dimensiuni ontologice: suflet şi trup. El, omul, ca suflet întrupat şi trup însufleţit uneşte aceste două feluri de a fi ale lumii create şi, în plus, uneşte şi creatul cu Necreatul prin unirea lui cu Dumnezeu prin energiile necreate ale Acestuia. Dacă omul nu trăieşte în faţa lui Dumnezeu ca Persoană şi în şi cu Dumnezeu ca lucrare, nu este om în adevăratul sens al cuvântului. Omul, ca fiinţă aparte, adună în el întreaga Creaţie, ridicând-o la demnitatea de ipostas după chipul lui Dumnezeu şi i-o oferă Lui pentru a o sfinţi. Toată această lucrare divino-umană de permanentă dăruire şi primire a lumii ca dar este trăită de om ca bucurie de a fi într-o existenţă plină de sens şi frumuseţe şi bunătate spre o fiinţare tot mai plină de desfătare în bunătatea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Bucuria omului este un dar duhovnicesc, o simţire la nivelul cel mai profund, sau înalt al sufletului, numit duh. De acolo, ca lumină şi căldură necreate, ea coboară la nivelele inferioare ierarhic ale fiinţei umane, puterile psihismului şi ale trupului. La aceste nivele, Bucuria se resimte ca sentimente şi, respectiv, simţiri. Cea mai puternică simţire a omului este plăcerea şi constă în capacitatea trupului de a resimţi şi reacţiona, în armonie cu mulţumirea sufletească şi bucuria duhului, la întâlnirea dintre dorirea sa şi darul lui Dumnezeu. Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o alăută a Duhului Sfânt. O alăută vie, conştientă de sine, de Dumnezeu şi de relaţia sa vie şi permanentă cu Acesta. Viaţa omului este o muzică de o frumuseţe divină şi unică pentru fiecare om. Acum, dragul meu Alexandru, întoarce-ţi privirea la tine şi la întrebarea ta. Ce melodie cântă fiinţa ta când îţi îmbrăţişezi femeia? Care compozitor crezi că şi-a scris simfoniile ciupind, lovind sau suflând în diferite instrumente ca să adune nişte sunete pe o partitură? Atunci surdul nostru Beethoven n-ar mai fi fost Beethoven! Ce crezi că te împiedică pe tine să fii, cel puţin Beethoven în relaţie cu tine, cu trupul tău şi cu tot ce atingi? Ai iubit vreodată? Ai trăit vreodată iubirea ca vibraţie de cea mai înaltă tensiune şi armonie sufletească? Ai văzut că atunci gesturile tale devin mângâieri de o tandreţe care nu are nevoie de nici o agitaţie sau agitare a simţurilor care devin muzică şi rugăciune? Dacă nu, roagă-te băiatul meu drag să înţelegi ce tragedie s-a întâmplat cu tine şi cere Domnului să-ţi dea asta. Atunci vei înţelege de ce ne-a făcut Dumnezeu aşa cum ne-a făcut, de ce avem puterile şi organele pe care ni le-a dăruit şi cât de nefericiţi suntem când, decăzuţi şi dezumanizaţi, ne repezim pe sărmanele coarde rupte şi dezacordate ale viorii, încercând să smulgem din ele muzica după care tânjeşte adâncul inimii noastre! Ştii, Alex? Durerea mea în faţa acestei decăderi e atât de cumplită încât, dacă asta ar ajuta, aş veni la fiecare dintre voi, aş cădea în genunchi şi v-aş spune cine sunteţi cu adevărat şi v-aş ruga să vă treziţi din coşmarul în care vă afundă arsenalul de stimulări numite, pe drept cuvânt, perverse! Trezeşte-te, Om drag, şi priveşte-ţi măcar o secundă trupul ca pe un organ muzical al Duhului Sfânt! Cu durere, dar şi cu nădejde că ai urechi de auzit de vreme ce ai pus întrebarea asta unei măicuţe, Maica Siluana