Pocăința, aripă pentru zborul veșniciei

Începutul activității mân­­­tuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos coincide cu propovăduirea Evangheliei și începutul transmiterii mesajului mântuitor: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Aceste cuvinte ne îndeamnă pe toți la credința în Evanghelia dragostei Mântuitorului Iisus Hristos, întrucât credința și pocăința se intercondiționează una pe cealaltă.

Cele mai importante temeiuri pentru sporirea acestei virtuți în sufletul nostru le găsim în cuvintele Mântuitorului Hristos: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Luca 5, 32). Aceste cuvinte se raportează în mod tainic și la faptul că Mântuitorul Hristos este Cel care vine în sprijinul celor rătăciți și dorește să îi cheme pe aceștia la pocăință.

Mântuitorul, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, tămădu­iește trupul de boală și vindecă sufletul de păcate, „spălându-l cu alifia harului pocăinței”, după cum ne spune Sfântul Preot Mărturisitor Ilarion Felea în tratatul său despre pocăință.

Pocăința, în taina ei, reprezintă în mod clar mântuirea sufletului și așezarea lui în cămările Raiului. Mântuitorul Se raportează la suflet și la mântuire prin pocăință atunci când spune că nimic nu poate da omul în schimb pentru sufletul său, căci, odată ce acesta este pierdut, nu poate fi înlocuit cu nimic altceva. „Căci ce folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26)

Astfel, ne dăm seama că pocă­ința este mijlocul duhovnicesc cel mai sigur de mântuire a sufletului. Acest mesaj a fost integrat de toți apostolii în misiunea lor de propovăduire: „Și ieșind ei, propovăduiau, să se pocăiască” (Marcu 6, 12).

În scrierile Sfintei Evanghelii avem o serie de exemple de unde putem afla limpede despre lucrarea pocăinței.

Îl avem pe Însuși Mântuitorul Hristos ca Îndrumător spre virtutea pocăinței, deși El este Domnul și Stăpânul tuturor oamenilor, drepți sau păcătoși, El este calea pentru penitenții care doresc să devină rodul pocăinței personale și să ajungă la mântuire, după cum Însuși spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Dumnezeu Cel Milostiv a pus pocăința spre îndreptare și spre ridicarea din păcat.

În rugăciunea din timpul Cântării Întreit Sfinte, din timpul Sfintei Liturghii, se spune: „Cel Ce dai înțelepciune și pricepere celui ce cere și nu treci cu vederea pe cel ce greșește, ci pui pocăința spre mântuire”, dăruindu-ne îndrăzneala că ori de câte ori păcătuim ne putem ridica cu încredere.

Dacă păcatul este de fapt ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, atunci pocăința este lepădarea de păcate și, prin pocăință, omul reface legătura spirituală cu Dumnezeu, pe care o pierde atunci când se lasă amăgit și cade în cursele vrăjmașului.

Cuvântul pocăință se găsește în limba greacă și înseamnă schimbarea modului de a gândi. Întrucât etimologia acestui cuvânt s-a format din prepoziția după și substantivul minte, ne dăm seama că este lucrarea omului ce înfăp­tu­iește asemănarea sa cu Dumnezeu, redobândind frumusețea min­ții adamice, cea dinainte de cădere, care nu se gândea la păcat.

De aceea este necesar să medităm asupra gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre, precum și asupra a tot ceea ce nu este potrivit voii și iubirii lui Dumnezeu.

Pocăința, ca vindecare a sufletului, este, de fapt, trezirea propriei noastre conștiințe și a liber­tății. În starea de pocăință nu este vorba despre o aducere aminte amănunțită a păcatelor făcute și a împrejurărilor în care s-au să­vârșit acestea, ci despre recunoaș­terea stării de slăbiciune, de ne­de­să­vârșire și de înstrăinare față de Dumnezeu.

„Așadar, această schimbare radicală a felului omului de a fi, de a viețui, este în primul rând lucrarea Duhului Sfânt. Omul este numai vasul care poartă harul dătător de viață nouă, numai sfeșni­cul care poartă lumina mântuirii”, arată cuvintele care tâlcuiesc lucrarea virtuții pocăinței în viața omului după Sfântul Tihon, Episcop al Zadonskului.

Încăpățânarea întoarcerii penitentului pe calea cea bună duce pe o altă cărare, ce aduce mare bucurie diavolului, căci una dintre cele mai puternice arme ale lui este deznădejdea.

Omul ajunge să își creeze lui cele mai negre gânduri cu părere la sine, iar lui Dumnezeu părere de rău, asemenea unui tată ce își vede fiul căzut, dar numai diavolului îi aduce mare cinste și bucurie, căci mai mult se bucură când omul deznădăjduiește decât atunci când îl împresoară neputințele firii.

Puterea pe care o are această virtute a pocăinței este cu mult mai mare decât o putem noi înțe­lege, deoarece, deși avem o serie de exemple vii în istoria Bisericii, a unor oameni a căror stare de pocăință i-a dus pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, îndumnezeirii și desăvârșirii spirituale, omul, de cele mai multe ori, nu îndrăznește și nu meditează asupra acestora.

Unii dintre cei mai mari păcă­toși au devenit prin multă pocăință sfinți, păstori duhovnicești și adevărați mărturisitori ai Evangheliei Domnului Iisus Hristos, cum sunt: Sfântul Apostol Pavel, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, Moise Arapul, dar și Sfântul Andrei Criteanul de la care păstrăm „Imnul pocăinței și al lacrimilor”, Canonul cel Mare, despre care se spune că a fost scris de Sfântul Andrei, ca experiență a propriei sale pocăințe.

Bunăoară, amintim persecuțiile făcute de Sfântul Apostol Pavel creștinilor care credeau în Înviere, iar, după întâlnirea unică de pe drumul Damascului, el și-a îndreptat toată viața, toată înțelep­ciu­nea, toată cultura teologică și laică spre a mărturisi pe Hristos, Învierea și Evanghelia Lui.

Fericitul Augustin, care în tine­rețe a avut o viață agitată și plină de ispite, s-a convertit la credința creștină și a devenit un mare dascăl al pocăinței și un mare păstor de suflete, încât păstrăm în scrierile lui frumoasa sa expresie: „Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi”.

Așadar, pentru noi cei de astăzi, timpul pocăinței este acum, pentru că viitorul nu ne aparține nouă, ci lui Dumnezeu. Iar pentru că timpul vieții este scurt, momentul în care noi trebuie să începem pocă­ința este astăzi și acum.

Deși este un drum anevoios spre a ajunge la această virtute, avem modelele date de Biserică, ce arată dulceața rodului pocăinței, căci: „fără osteneli, suflete, nici fapta, nici gândirea nu se vor săvârși” (Canonul cel Mare). Astfel, omul, ostenindu-se și dorindu-și cu adevărat, va dobândi această stare harică și mântuitoare.

Toate aceste osteneli ale pocăinţei sunt accesibile omului credincios privind către Pilda Întoarcerii Fiului risipitor din Evanghelia duminicii ce ne stă înainte.