Pocăința este lucrarea învierii sufletului din moartea cauzată de păcat

Prima zi a Postului Sfintelor Paşti este luni după Duminica Lăsatului sec de brânză, a patra din perioada Triodului. Tema centrală a perioadei Triodului - care înseamnă zece săptămâni înainte de Sfintele Paşti, dintre care patru duminici sunt pregătitoare - este tema pocăinţei¹. Pocăinţa înseamnă schimbarea modului de a gândi, de a vieţui şi de a făptui. Sfântul Ioan Damaschinul spune în mod concentrat că pocăinţa este întoarcerea de la păcat la virtute şi de la diavol la Dumnezeu. Această întoarcere sau convertire este necesară pentru mântuire, adică pentru unirea omului limitat şi trecător cu Dumnezeu Cel nelimitat şi veşnic. În această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, pocăinţa este virtutea cea mai mare. De aceea se cere des ca uşile pocăinţei să le deschidă Mântuitorul, pentru a dobândi iertarea păcatelor şi învierea sufletului din moartea cauzată de păcat.

În Biserica primelor veacuri, perioada de patruzeci de zile a Postului Sfintelor Paşti era o perioadă de pregătire a catehumenilor, a candidaţilor la botez, pentru ca în sâmbăta dinainte de Paşti, în noaptea de Înviere, să se boteze, trecând de la întunericul păcatului la lumina Învierii lui Hristos. Patruzeci de zile era deci pregătirea pentru botez. De aceea, chiar şi mai târziu, când se botezau mai mult copiii decât adulţii, totuşi perioada aceasta de pocăinţă, ca pregătire pentru Sfintele Paşti, a continuat în viaţa liturgică a Bisericii. De ce? Pentru că pocăinţa este considerată ca fiind botezul lacrimilor, adică o înnoire repetată a botezului săvârşit o singură dată în apă şi Duh. Deci, botezul lacrimilor sau botezul pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru curăţirea păcatelor săvârşite în mod repetat după botezul în apă şi Duh.

De asemenea, tunderea în monahism este considerată al doilea botez şi urmează un ritual aproape asemănător cu ritualul botezului, doar că în loc de trei cufundări în apă se fac trei închinăciuni în faţa uşilor împărăteşti şi apoi se face tunderea a patru şuviţe de păr în formă de cruce. Această practică a botezului pocăinţei este reluată şi adâncită. De aceea, chiar şi atunci când se săvârşea tunderea în monahism ca al doilea botez şi se primea un nume nou - aceasta, de obicei, în primele veacuri - se săvârşea tot în Sfânta şi Marea Sâmbătă, înainte de sărbătoarea Învierii Domnului. Atât de mult s-a accentuat importanţa botezului pocăinţei sau al lacrimilor încât, la un moment dat, Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022) afirma că, de fapt, botezul lacrimilor este botezul deplin, iar botezul în apă şi Duh a fost doar arvuna botezului lacrimilor, deoarece apa din botezul cu apă şi Duh preînchipuia lacrimile botezului pocăinţei, iar ungerea trupului cu Sfântul şi Marele Mir de la botezul pruncului preînchipuia ungerea cu Duhul Sfânt în interiorul sufletului celui care se pocăieşte. Şi zice el: „acela, botezul în apă şi Duh, era o preînchipuire a adevăratului botez, care este botezul lacrimilor sau botezul pocăinţei”².

Aşadar, în perioada aceasta a Triodului, şi mai ales a Postului Sfintelor Paşti - de şase săptămâni, care e urmat de Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Domnului -, pocăinţa este o lucrare foarte intensă şi o virtute mult cultivată. În acest sens, cântările perioadei Triodului, care se mai numesc şi triode, pentru că unele au doar trei strofe, au fost compuse de mai mulţi autori din secole diferite şi au fost adunate, mai ales de către Sfântul Teodor Studitul (†826), într-o colecţie sau carte care cuprinde imnuri sau cântări, îndemnând la pocăinţă, la înnoirea vieţii, la creştere duhovnicească a omului, lepădându-se de păcate şi îmbogăţindu-se în virtuţi. Unii dintre aceşti autori sunt cunoscuţi ca fiind mari asceţi şi în acelaşi timp imnografi talentaţi. Şi anume: Sfântul Roman Melodul, care a trăit în secolele al VI-lea şi al VII-lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului, în secolul al VII-lea, Andrei Criteanul, în secolul al VIII-lea, de la care avem Canonul cel Mare, pe care îl citim în primele patru zile din prima săptămână şi în joia din săptămâna a V-a a Postului Sfintelor Paşti, Sfântul Ioan Damaschinul, din secolul al VIII-lea, Cosma de Maiuma, din acelaşi secol; Sfântul Teodor Studitul (din secolele VIII-IX), iar apoi Simeon Metafrastul şi Nichifor Vlemidis, în secolele X şi XI. Conţinutul Triodului, sistematizat de Sfântul Teodor Studitul, a mai fost îmbogăţit până în secolul al XII-lea, când s-a adăugat Duminica Mariei Egipteanca, iar în secolul al XIV-lea s-a adăugat Duminica Sfântului Grigorie Palama (a doua din Postul Mare). Apoi, în secolul al XV-lea, s-a mai adăugat slujba Prohodului Domnului, care se săvârşeşte în Sfânta şi Marea Vineri, seara.

Prin urmare, Triodul este o concentrare a unor cântări deosebit de profunde din punct de vedere teologic şi foarte frumos exprimate din punct de vedere imnografic. De aceea, această colecţie de cântări şi rânduieli specifice Postului Mare este cea mai monumentală lucrare a Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte arta imnografică ortodoxă. Deci, prin bogăţia temelor prezentate şi prin profunzimea gândirii duhovniceşti şi prin elanul misionar al cântărilor, care îndeamnă la pocăinţă şi la înnoirea vieţii, această carte a devenit de referinţă mai ales pentru perioada Postului Sfintelor Paşti.

Textul Triodului, în forma finală, a fost tipărit în limba greacă, în anul 1522, la Veneţia, fiind neschimbat până astăzi. La români, Triodul a fost tradus şi tipărit în anul 1700 la Buzău, apoi la Bucureşti de mai multe ori, la Râmnic de mai multe ori, o dată la Chişinău, o dată la Sibiu, iar începând cu anul 1918 a fost tipărit de multe ori la Bucureşti - ultima ediţie este din anul 2010.

Triodul ne arată că, în perioada Postului Sfintelor Paşti, lucrarea centrală este pocăinţa. Dar pentru ca să fie înnoitoare a vieţii duhovniceşti, pocăinţa trebuie permanent unită cu rugăciunea şi cu postul. Postul, ca asceză sau înfrânare de la bucate şi păcate, este o şcoală a libertăţii de a arăta, prin rugăciune, mai multă iubire faţă de Dumnezeu - Dăruitorul vieţii, decât lăcomie faţă de darurile Lui materiale. Cu alte cuvinte, postul este o stare de jertfă sau o ofrandă de sine în care postitorul, în mod smerit şi discret, arată iubire faţă de Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi dorinţă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului (cf. Romani 12, 1-2). Acesta este înţelesul profund al postului şi, ca atare, el este o ofrandă a omului, nu de daruri exterioare oferite lui Dumnezeu, ci ofrandă de sine. În acest sens, părintele Petroniu Tănase, în cartea Uşile Pocăinţei, spune că Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este epicleza Liturghiei de pocăinţă³, care se deosebeşte de Liturghia euharistică. Această Liturghie de pocăinţă nu se săvârşeşte sâmbăta şi duminica în Post, ci numai de luni până vineri inclusiv, pentru că nu se aduc spre sfinţire daruri liturgice (pâine şi vin), ci omul postitor şi penitent se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, pentru curăţire de păcate şi sfinţire. Deci, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne şi Stăpânul vieţii mele…, este o epicleză, o invocare a Duhului Sfânt pentru curăţirea şi sfinţirea sufletului şi trupului celui care se pocăieşte. Această Liturghie de pocăinţă, săvârşită în zilele de luni până vineri inclusiv, este lucrare centrală a Postului Sfintelor Paşti, ca pregătire pentru Înviere.

Scopul acestei lucrări de pocăinţă este dobândirea iertării păcatelor şi bucuria Învierii, a ridicării din moartea pricinuită de păcat şi a luminării credinciosului cu lumina lui Hristos Cel răstignit şi înviat. De aceea, în perioada Postului Mare, în ultima zi a fiecărei săptămâni se săvârşeşte Liturghia euharistică a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminica, prima zi a fiecărei săptămâni, Liturghia euharistică a Sfântului Vasile cel Mare. Deci, atât sâmbătă, în ziua ultimă a săptămânii, cât şi duminică, în prima zi a săptămânii, după cum ne spun Sfintele Evanghelii, se săvârşeşte Liturghia euharistică şi se invocă Duhul Sfânt pentru sfinţirea pâinii şi vinului, pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului, deoarece Sfânta Euharistie este taina Crucii şi a Învierii, arvuna bucuriei pascale din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Lucrarea pocăinţei din timpul Postului Mare este exprimată în Triod printr-o sinteză a slujbelor şi imnurilor care au fost alcătuite pentru a îndemna pe toţi creştinii, înaintaţi în duhovnicie sau începători în viaţa monahală sau în viaţa parohiilor, să se pocăiască, să ceară iertarea păcatelor de la Dumnezeu şi să primească bucuria Învierii lui Hristos. De aceea, în timpul Postului, prin lacrimile pocăinţei, prin post ca înfrânare de la orice lăcomie şi răutate, prin nevoinţă ca metanii şi priveghere, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi, prin ascultarea mai atentă a sfintelor slujbe, prin spovedanie şi prin împărtăşire euharistică mai deasă şi prin faptele de milostenie săvârşite, creştinii ortodocşi se pregătesc pentru înviere, pentru ridicarea sufletului din moartea pricinuită de păcat şi pentru întâlnirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat.

În concluzie, precizăm că în această perioadă de pocăinţă pentru păcate şi de dorinţă de mântuire totul se schimbă în biserica lăcaş de închinare: conţinutul slujbelor este îndemn la pocăinţă, veşmintele sunt de culoare cernită (în afară de sâmbătă şi duminică, atunci când acestea sunt îndreptate spre Înviere şi Liturghia euharistică păstrează culorile strălucitoare ale bucuriei), iar rugăciunile din biserică sunt însoţite de metanii mari, adică omul se pleacă ajungând cu fruntea la pământ, şi metanii mici sau închinăciuni, când omul ajunge cu vârful degetelor de la mâna dreaptă la pământ. Aceste metanii mari şi mici sunt semne ale participării trupului la pocăinţă. Aşadar, nu numai sufletul se pocăieşte, ci şi trupul, deoarece prin aceste metanii se arată că cel care a căzut, fiind atras de lucrurile materiale şi pământeşti, se pocăieşte şi doreşte să se ridice spre cele cereşti sau duhovniceşti. Iar această recunoaştere a căderii în păcate şi a dorinţei de îndreptare sau ridicare - în limba greacă şi învierea înseamnă tot ridicare -, această dorinţă de înviere a sufletului din moartea pricinuită de păcat se exprimă vizibil în Biserică prin metanii. În Postul Mare, întreaga Biserică, cler şi popor, se află timp de patruzeci de zile în starea de pocăinţă şi de pregătire pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti.

Însă din această lucrare şi virtute a pocăinţei izvorăsc multe binecuvântări, multe virtuţi şi multe daruri văzute şi nevăzute. Credinciosul rugător, postitor şi penitent ajunge la blândeţe, la pacificare, la curăţirea gândurilor, la sfinţirea sufletului şi a trupului, prin spovedanie mai deasă şi prin împărtăşire mai deasă. În mod deosebit, Sfinţii Părinţi care au alcătuit imnurile din Triod vorbesc în această perioadă şi despre darul lacrimilor. Lacrimile pocăinţei, care mai întâi sunt arzătoare sau fierbinţi, în prima etapă, iar în a doua etapă ele sunt pacificatoare, exprimă nu numai participarea sufletului, ci şi a trupului la lucrarea pocăinţei ca pregătire pentru Sfintele Paşti (cf. Matei 5, 4), spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

 

† Daniel

Patriarhul României

 

Predică la prima parte a Canonului cel Mare (al Sfântului Andrei Criteanul), rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale - București, 27.02.2023. Text revizuit de autor.

 

Note:

1. Vezi ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 62-72.

2. Ierom. Makarios Simonopetritul, op.cit., p. 77.

3. Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2011, p. 56.