Poemul morţii
Pe marile ecrane încă mai rulează un film, „Amour“, care nu trebuie ocolit. Este un film despre dragoste şi moarte, aşa cum acestea se pot îngemăna într-un mod inefabil, graţios şi înspăimântător. Este un film, în ciuda şlefuirii sale, dur, care nu e recomandat celor ignoranţi, ce nu înţeleg că mijloacele artei nu sunt întotdeauna confortabile. Ba dimpotrivă. Realizatorul peliculei este cineastul austriac Michael Hanecke, un răsfăţat al premiilor, satisfacţii însă care nu i-au modificat viziunea sumbră asupra vieţii. Este cumva ciudat că un autor multilaureat oferă tot timpul creaţii îngrozitor de apăsătoare de parcă ar vrea să sfideze baia de şampanie care-l aşteaptă după fiecare festival. Hanecke are 70 de ani, dar arată bine, este suplu şi agil. Noi îi ştim două producţii, „Cache“ şi „Panglica albă“, ambele onorate de distincţii importante. În pelicula de faţă lucrează cu actori celebri ai anilor '60-'70, Jean Louis Trintignant şi Emanuelle Riva. Ne amintim că la sfârşitul anilor '60 Trintignant, alături de Anouk Aimée, câştiga Cannes-ul cu filmul lui Lelouche, „Un bărbat şi o femeie“, a cărui partitură muzicală, de ce să nu recunoaştem, ne răsună şi acum în auz. Acum actorul francez este bătrân şi stă tot timpul cu ochii larg deschişi pentru a observa cât de aproape poate fi sfârşitul de om. Soţia sa respiră pentru ultima oară şi astfel în sufletul lui se declanşează cel mai suav şi mai tragic poem al morţii. Hanecke lucrează magistral, cu accente discrete, cu o cromatică sobră, dar cu o tonalitate de o asemenea gravitate încât face din film, pe tot parcursul, o cameră de rezonanţă funebră. Aici se manifestă geniul său pentru care a şi fost premiat la Cannes anul trecut, a luat Globul de Aur şi Baphta anul acesta, precum şi nominalizări la Oscarul de la sfârşitul lunii. Este totuşi straniu ca într-o lume ca a noastră, în care fugim de moarte, să fie apreciate tocmai asemenea filme.