Poezia, un cântec de victorie pentru darul limbii
Poezia pe care o gândește și o scrie Cornel Paiu este cântecul de victorie al celui care-și asumă integral destinul limbii care i-a fost dată în dar. „Eu scriu în limba în care voi fi ucis!”, anunță poetul de la început, aceste cuvinte, ca un memento adresat sieși, în primul rând, cu încărcătura lor de trăire și de ardere, însoțind volumul Mama Victoria, Victorie! (Editura Papirus Media, 2020). Poezia înseamnă trăire în clipă și retrăire, un anamnesis constitutiv al ființei, fără de care ființa s-ar simți fragilă și fragmentară: „mă-ntorc din când în când/ la pagini de mult citite/ dau la o parte/ praful și oboseala anilor”. Poezia este și talantul lui Cornel Paiu, care se simte dator să-l înmulțească, simțindu-se binecuvântat de cel ce curge în numele adevărului, Dumnezeu Tatăl.
Însăși structura de triptic, cu cele trei fețe: Profet peste Țara Pietrelor, Mama Victoria, Victorie! și Pereți de lumină, este semnificativă pentru modul complex în care este concretizată relația poetului cu poezia - un profet peste Țara Pietrelor, a cuvintelor neînsuflețite de suflul creației și pe care el, poetul orfic, le însuflețește prin cântecul lirei sale. Lumea de cuvinte, lumea cuvintelor are lacătele ei („întâi lacătele neputincioase/ aduse ofrandă în cel mai îndepărtat colț al lumii/ lacătele conștiinței eliberate de tristețe/ lacătele învinse de ascultare// întâi lacătele din care luminează roua libertății...”), pe care, cu aceleași binecuvântări, poetul trebuie să le deschidă. Pentru aceasta, el (se) folosește de iarba cuvintelor („aceeași cădelniță cu-același rug de tămâie și smirnă”) și află, astfel, intrările și ieșirile, „aceleași intrări și ieșiri”, bănuite, întâi virtual, intuitiv, apoi în realitatea inefabil-fragrantă a metaforei.
Atitudinea poetului balansează între contemplare și acțiune, asumându-și ipostaza geniului și/sau a titanului în luptă cu zmeul de cuvinte. Titanian, poetul acceptă lupta. „Iau cuțitul și-l așez pe carte/ stau o clipă apoi/ s-ascult plânsul cuvintelor”, se confesează el. Pretutindeni, în lumea virtuală a imponderabilelor de sunete și litere, Cornel Paiu se lovește de ziduri: „(dincolo e un zid/ în care plânge un neam de cuvinte/ în care plânge un fluviu de cuvinte)”, pe care trebuie să le dărâme, să le depășească: „...deschid poarta ascunsă în zid/ și trec dincolo!”, pentru a afla sensul mersului în lume, pentru a afla cartea tainelor, cartea care „se preschimbă în pâine”. Tot mai departe visează Cornel Paiu să ajungă, „voi merge mai departe”, ca un adevărat profet peste Țara Pietrelor, descifrând simboluri, dezvăluind taine, relevând și revelând miracole.
Lumea i se descoperă celui însetat de cuvânt și de sens în fizica și în metafizica ei, o lume „scăldată în lumină”. Inclus în aura ei, poetul își simte „fața cuvântului” îndreptată spre „turnul nezidit de mână de om”, și acolo, „în valea virgină” a conotațiilor prefigurate, își fixează aspirațiile: „mă locuiesc/ în fața cuvântului”.
Universul poeziei este universul cuvântului, revelat în starea de grație a inspirației, în comuniune cu sacrul, cu divinitatea. Această clipă de grație înseamnă și presupune eliberarea de determinările cronotopului, așezat pe clipa suspendată a eternității. Din acest punct, poetul simte nu atât că timpul are nesfârșită răbdare, ci, mai ales, că timpul îi aparține în totalitatea iluziei. De aceea, relația cu timpul este integrată tematicii referitoare la condiția creatorului. Dedublat, adresându-se sieși, el își poate spune încurajator: „mai ai timp - pentru fericire/ liniște/ iubire”.
În complicatele retorte ale vieții care macină ca o moară uri, dușmănii, asasinate, Cornel Paiu identifică, însă, și „privighetori și înțelepți și anahoreți”, pe care-i simte meditând, în sângele său, „la moarte la înviere”. De aici, imperativul: „acum nu pierde timpul cu fericirea/ acum nu pierde timpul cu liniștea/ acum nu pierde timpul cu iubirea”. Așadar, cântecul eului, al egoismului individual trebuie să cedeze în fața cântării pătimirii noastre: „trebuie să-i urăști pe toți îngerii travestiți/ care se plimbă pe bulevard/ sprijinindu-se în bastoane nevăzute de aur”. Poetul e, în concepția lui Cornel Paiu, o conștiință a timpului său, o voce a umanității, un profet peste Țara Pietrelor din sufletul multora: „umanitate/ în/ suferință/ unde-ți/ sunt/ fericirea/ cântecul/ de/ iubire?” În schimbul acestei cedări, el speră să primească timpul necesar pentru a purifica „sângele asceților prăpădiți în sângele tău” și pentru a fi învestit cu valoarea supremă a omului înduhovnicit - mila: „...și la urmă de tot/ să te-nroleze o nesfârșită milă”.
Scrisul este talantul lui Cornel Paiu, șansa lui, pentru viață și pentru eternitate, să se regăsească, aflându-și rostul. Scriind, spune Cornel Paiu, „m-am păstrat aproape de Dumnezeu/ aproape de mine însumi/ aproape de oameni/ aproape de inocență”. Așa și doar așa, a putut transfigura suferința, așa și-a putut oferi o șansă de a se transcende: „din rănile mele deschise/ am extras culori de lumină/ și din rănile ascunse/ am făcut punte spre stele”.
Așa, poetul Cornel Paiu își poate clama strigătul de victorie, invocând-o pe Mama Victoria, arhetip și mit, reunind în aceeași imagine toate mamele lumii. Mama Victoria, Victorie! este un fel de O, mamă..., în aceeași tonalitate elegiacă, în care melancolia trecerii curge ca un râu în nostalgia ființei, în dorul de mama: „mamă nu trece o clipă/ fără ca singurătatea care te-ndepărtează/ să nu rănească o altă singurătate/ căreia îi ești parte...” Mama este reperul fundamental, punctul zero al existenței fiecăruia, punctul din care începe aventura existențială, trecerea prin Valea Plângerii. Poetul îi încredințează mamei căutările sale, incertitudinile, așteptările: „mamă, știi ce fac de la o vreme?/ scurm cu mâinile carnea cuvintelor”. Dubla invocație, ca un refren, îi încadrează spovedania: „mamă Victoria, Victorie!/ sunt lanțul ocnașului/ orbit de-ntuneric/ care visează culorile stihiei// mamă Victoria, Victorie!”, pentru a se armoniza în vibrațiile metafizicului.
Interogațiile se extind, transcendența lui Cornel Paiu nu este goală, Dumnezeu este participant la dialog: „știi Tu, oare, Doamne/ cum de-n prescură doarme/ arhanghel ostenit/ cu-aripi de sare?”
Ultima interogație include și simbolul: poetul este har și jertfă, oferindu-se, „sfânt trup și hrană sieși”, celorlalți ca „să se hrănească cu mine”: „i-am lăsat să se hrănească cu mine/ până ce nu mi-au rămas decât lacrimile/ într-un potir de os”...
Prin poezie, Cornel Paiu depășește „pereții de singurătate” și trece în „pereții de lumină”, învăluit în aură, încărcat, ca albina de polen, de lumina cuvintelor revelatorii, pentru a mai fi o vreme în memoria poeziei și, poate, a oamenilor...