Perspective: Poezia unei vieţi: Pan M. Vizirescu

O poezie despre ce este Poezia. O poezie despre ce este Poetul. Aceste limite ating dimensiuni înălţătoare atunci când încercăm a defini creaţia poetică a celui care a fost scriitorul şi profesorul Pan. M. Vizirescu. Rostul poeziei şi rostul poetului sunt coordonate esenţiale în creaţia sa, operă ce nu este reprezentată doar de bogatele sale scrieri, ale căror începuturi s-au făcut sub recunoaşterea personalităţilor de frunte ale culturii româneşti, ci şi de faptul de a fi transmis providenţiala continuitate a curentului gândirist căruia îi aparţine, peste jumătatea de secol în care mărturisea că „neamul meu a trebuit să-şi poarte crucea mântuirii”.

Debutând în 1922 cu o schiţă în „Universul Literar” al cărei director era Nicolae Iorga, apoi printr-o permanentă colaborare la „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, printr-o prestigioasă activitate la „Gândirea” şi la „Revista Fundaţiei Regale”, creaţia dlui Vizirescu a cuprins la început proză, apoi poezie, cronici şi eseuri literare, dramaturgie, fiind răsplătită cu aprecieri deosebite în revistele vremii.

Realizarea unei antologii de poezie religioasă românească, în 1943, însoţită de un lung studiu introductiv, a fost primită elogios de Nichifor Crainic, al cărui singur reproş era neglijarea de către autor a tipăririi propriilor lucrări. Curând, Editura Cartea Românească avea să primească din partea lui Vizirescu un volum de nuvele, `Vadul Închipuirilor”, cu o prefaţă de I. Al. Brătescu-Voineşti; la fel, Editura Bucovina a lui I. E. Torouţiu, un volum de poezii; la cererea Editurii Cugetarea, Vizirescu pregătea un alt volum de proză, iar Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Naţional, îi ceruse piesa `Liga oamenilor cinstiţi”, a cărei reprezentare era asigurată. Însă un destin, ce se anunţa strălucit, a fost frânt, perspectiva unor realizări certe a fost spulberată de urgia comunistă, ce a avut `grijă” ca imediat după procesul generalilor pentru decapitarea armatei române, să înlăture şi scriitorii reprezentativi pentru apărarea intereselor ţării, suferind o condamnare la închisoare pe viaţă şi confiscarea averii, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu şi alţii.
Din 1945, timp de 23 de ani, Pan M. Vizirescu avea să se refugieze de prigoana comunistă în casa părinţilor din Slatina, într-un adevărat „exil de taină” în podul secret al casei. Această perioadă a vieţii se va reflecta cu o deosebită sensibilitate într-o creaţie poetică în care se deschide „o altă uşă nevăzută, din ce în ce mai larg deschisă, ce ducea în Împărăţia lui Dumnezeu”. Pornind de la credinţa puternică în Dumnezeu, viziunea poetică transfigurează realitatea, suferinţa şi însingurarea. Timpul care `mi se oprise”, noaptea cu pustietatea şi singurătatea ei devin aliatele poetului în descifrarea adevăratei esenţe a acestei lumi. Casa exilului devine un „vechi castel pe stânci înaripate”, iar stelele, sfătuitoare despre o lume cerească. Armele poetului vor fi acum priveghiul şi rugăciunea, mâna este înaripată de har divin, iar mintea se dezleagă întru Lumina din Lumină.

După cum avea să mărturisească şi mai târziu Vizirescu, credinţa îi va fi sprijinul de căpătâi, iar mângâierea, Împărtăşania primită prin bunătatea duhovnicului. O poezie limpede va izvorî din aceste izvoare nesecate, o poezie luminată de ochiul ceresc, Dumnezeu devine un mistic partener de dialog, iar Maica Domnului, alinare în momentele de cumpănă. Viziunea despre poezie se ridică deasupra orgoliilor lumeşti, îndreptată spre sferele înalte ale divinităţii. Dumnezeu se revelează atunci când lumea pare că se năruie, poezia devine adevărată rugăciune, iar imaginea despre poet este una idealizată, primind în poezia lui Pan M. Vizirescu un chip original.