POEZII

VĂPAIA COAPTĂ A GRÂULUI
Gheorghe Simon

Cuvânt şoptit la vecernie
în liturghia clipei
şi fără de loc timpul
asuprindu-ne trecerea prin viaţă
prin văpaia coaptă a grâului
cu multe feţe pâinea
hrănindu-ne închipuirea.

Din cartea lumii
direct în cartea vieţii
necitită vreodată de nimeni
până la capăt
capăt şi începătură
stăruitor în Scriptură
urmarea fiindu-ne nouă
carte de învăţătură.
Cum seminţe
şi sunete înmugurite
în cădere
pe câmpia solitară a omului
se ascund
fără îndrăznire
de a-şi arăta faţa spre schimbare.

 

 

PIATRA
Georgeta Ghenea

Pe gârba muntelui m-am urcat odată.
Eram de-o șchioapă.
În gol am aruncat o piatră.
S-a rostogolit, s-a tot rostogolit.
În drumul ei a adunat
vise,
zâmbete,
încruntări
și binecuvântări.
S-a proptit de-un mărăcine.
Mai târziu, ți-am sărutat mâinile
ce stăteau la rugăciune.
O, m-am înțepat în ghimpe!
Nu m-am îndurat să ți-l scot
căci din palme îți izvora lumină.
Voi, mâini, ce în brațe m-ați purtat
spre viață,
aruncați, din nou, această piatră
din unghiul cel mai înclinat,
de pe versantul cel mai înalt...
Șerpi vor săruta icoane -
din piatră vor țâșni izvoare -
sub piciorul tău îi vei stârpi.

 

 

DARURILE LITIEI
Irina Lucia Mihalca

Cu viteză îți aleargă gândurile,
prin zbaterile punctului
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.

Brusc, vânturile s-au dat de o parte,
era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.

Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
- Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși
doar să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!

Pâine, vin, grâu și untdelemn - ofrandă
și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.

 

 

STRĂBUNII
Robert Nicolae

Au aprins țara ca niște făclii
prin sfintele lor morminte,
Vuind pământul ca de Rusalii
cuprinzând ale străbunilor oseminte.
De au fost ascunși cu trupul lor
sub roci, în frunze și argilă,
Uitându-se tihna strămoșilor
pe inima noastră fi-vor apostilă.

Dacă ale lor sacre locașuri
nu mai sunt săpate și cu flori,
Ruga noastră chiar în versuri
va răsuna în suflete de călători.

Prin jertfa lor falnici părinți
și voievozi cu sfântă bravură,
Au semănat în noi ca niște sfinți
doar dragoste, credință și lamură.

 

 

PĂMÂNTUL TAINEI ŞI AL VIEŢII
Dan Toader

Ce plini de griji cutreierăm pământul,
Cu paşi grăbiţi şi-amar îndureraţi...
O, cât de rar ne poartă pe noi gândul
La darul Cui am fost încredinţaţi!

Din netocmitul haos până la Fiinţă
Şi din nimic un drum de început,
Călăuzind se-ntinse-ntru credinţă:
Pământul luminat de Duhul Sfânt.

Domnului şase zile-i trebuiră
Pământul să-nveşmânte cu prisos,
A şaptea zi Eternii se-odihniră
În Taină învelindu-l, preafrumos.

Planeta noastră, vie, rotitoare,
De soare mult iubită şi de aştrii-fraţi...
Ci, vai! coroana lumii, gânditoare,
Slăvitul Dar îl uită, noi Lui încredinţaţi.

 

 

POVESTITORUL ORB
Raluca Prelipceanu

Într-o zi l-am întrebat pe povestitorul cel orb
De ce era orb
Şi el îmi răspunse:
„Îl căutam pe Dumnezeu
Dar nimeni nu ştia să-mi spună
Unde-L pot găsi
Până ce într-o zi am întâlnit
Un om bătrân, mai bătrân decât lumea
Care, la întrebarea mea, mi-a spus:
„Caută cel mai abrupt munte de pe pământ
Urcă-l şi în vârful lui Îl vei găsi pe
Dumnezeu."
Am urcat pe muntele luminii
Pas cu pas tot mai aproape de Dumnezeu
Am urcat.
Am urcat pe muntele luminii
Şi mâinile mele sângerau
De greutatea urcuşului.
Am urcat pe muntele luminii
Şi tâmplele mele zvâcneau
De greutatea urcuşului.
Am urcat pe muntele luminii
Şi tălpile mele ardeau
De greutatea urcuşului.
Şi când am ajuns în vârf
Tot ce am găsit a fost
Un uriaş bloc de granit
„Tu eşti Dumnezeul meu?"
L-am întrebat.
Dar nu mi-a răspuns.
Şi dezamăgit am coborât muntele
Pe care-l urcasem cu atâta trudă.
Şi de atunci în fiecare zi m-am rugat
Să-L văd pe Dumnezeu
Până ce-ntr-o zi am înţeles
Că cel mai abrupt munte
Era în sufletul meu.
Şi atunci L-am văzut pe Dumnezeu
Şi vederea Lui m-a orbit.
Dar în locul ochilor mei
Alţi ochi s-au deschis în mine
Prin care să-L pot vedea mereu
Pe Dumnezeu.

 

 

ANCORA
Luca Cipolla

De m-ar călăuzi mâna ta,
n-aş mai fi legat
de ancora asta
ca un copil nenăscut.
Timizi poeții
şi în lumea asta
sunt peşti hăituiți
ce din apă fixează undița...
o, de m-ar călăuzi mâna ta
mi-aş lăsa amprentele astea pe nisip
ca să nu prezint imediat urme
şi m-aş lăsa să mă duc
unde orzul topeşte aurul lui
într-o aparență inefabilă
care amestecă un cuib la cerul lui
şi leagă iedera de zid
fiindcă trupul tău n-are glas
şi glasul ăla n-are sunet
pentru o inimă ce nu poate rezista
la forța unei iubiri fără sfârşit.
O, de m-ar călăuzi mâna ta
şi eu aş simți-o.