Poezie 

Cantus oscinis

Odată, am zburat într-o lume
Care nu mirosea a lumină.
Nu aveam nici un loc spre odihnă,
Obosit de zborul întors către mine.
Nu avea rouă, nu avea flori,
Nu avea nici un gust de iubire,
De lacrimi, de zâmbet,
De inimi arzânde.
Nu avea poduri să pășesc,
Bătând din aripile’mi tot mai frânte,
Spre Dincolo, departe de mine,
Ci mă ținea robit în sinele-rug,
Umbrit de o lumină apusă demult.

Ofelia

Aș vrea să mor
Ca Ofelia,
Înecat într-un ochi de apă,
Apa Vieții,
Aruncat de o frunză
De salcie
În râu,
Râul morții.
Aș vrea
Să-mi înec
Ochiul meu albastru
Într-o lacrimă,
Curată, limpede, clară
Ca moartea.
Ofelia, datornica
Iubirii,
E chipul lunecării
În Dincolo al lumii,
În umbra luminată
De Iubire.

Colind

Lumina’n inimi coboară,
Cuvântul din ceruri zboară,
În dospirea gândului,
În plămada versului.
Chiru’i Chir și Lui mă’nchin.
Curg și lacrimi și suspin,
Căutând Cuvânt divin,
Aducând colindul lin.
Nu’n covată eu frământ,
Ci în suflet și’n mormânt.
Pun cuvântul și îl coc.
Fac prescură fără foc.
Chiru’i Chir și Lui mă’nchin.
Curg și lacrimi și suspin,
Căutând Cuvânt divin,
Aducând colindul lin.
Floare albă tot de nea,
Îmi e litera o stea.
Ea m-ajută să găsesc,
Pruncul să nu-L părăsesc.
Chiru’i Chir și Lui mă’nchin.
Curg și lacrimi și suspin,
Căutând Cuvânt divin,
Aducând colindul lin.