POEZIE: Alexandru Păduraru

ADU-MI AMINTE, DOAMNE...

Adu-mi aminte, Doamne, să-ți vorbesc

Prin poezia ce o simt, ce ți-o închin,

Măcar cuvântul să ți-l dăruiesc

Și inima întreagă când spre Tine vin!

 

Adu-mi aminte, Doamne, să te chem mereu

În viața mea, în suflet, în durere,

Când dorul se înalță către Dumnezeu

Căutând la Tine dulce mângâiere!

 

Adu-mi aminte, Doamne, să plâng de bucurie,

Iar în lacrimi să mă văd zâmbind,

Să uit de lume și de trecătoarea-i măreție,

Învață-mă să iert pururi iubind!

 

Adu-mi aminte, Doamne, de moarte

Ca de învierea ce urmează să vină!

În veșnicia fericirii, te rog, fă-ne parte...

Izvor preadulce de bucurie și lumină!

 

HAINA SUFLETULUI MEU

Haina sufletului meu tâlharul a îmbrăcat-o

Și fiul risipitor din pilda minunată.

Murdărită a fost de fariseul ce-a-nveșmântat-o

Și de fecioarele neînțelepte tot purtată.

 

Haina sufletului meu de Petru a fost udată pe mare

Și din pământul talantului îngropat, scoasă.

De câinii patimilor în turbare

Fugărită a fost în drumul ce duce Acasă.

 

Dar haina sufletului meu iubirea a spălat-o iar,

De întinăciunea și rușinea gândului hoinar,

Și ridicată către ceruri atât de sus,

Încât lăcrimând am spus: Te iubesc, Iisus!

 

NEÎNCETATĂ LACRIMĂ - FERICIREA!

Marie, Împărăteasă peste Cer și Pământ,

Iubire nemuritoare, la Dumnezeu te rogi mereu,

Îngerii se-ntrec între ei, prin cerescul cânt,

Care din ei să-ți cânte mai frumos înaintea lui Dumnezeu!

 

Dar tu alegi pe cel cu inima smerită,

Pe cel ce se roagă la tine neîncetat,

Chiar de și-a frânt din inimă o aripă,

Precum o floare petala într-un răsărit uitat!

 

Ascultă în taină glasul lui, Ea tace și suspină:

„Aduce-ți, vă rog, sufletul ce o să vină!“

Asezați-l de-a dreapta și-ncepeți să cântați,

Îngerii zâmbesc de fericire ca unuia dintre frați!

 

Marie, ascultă și glasul meu, sunt eu,

Cel ce-ți scrie, Împărăteasa mea Preabună.

Recunosc, e umil de-a pururi versul meu,

Dar ți-l dăruiesc cu iubirea mea - cunună!

 

IUBIREA CERULUI

Dacă o clipă aș mai trăi, un singur răsărit de soare,

Un singur cuvânt de-aș spune, o ultimă privire

Nu aș cere diamante sau alese mărgăritare,

Ci doar să mor cu sufletul plin de iubire.

 

Nu în ură, nu în batjocura amintirilor urâte

În râsete amare, în indiferență umilitoare,

Ci în nădejdea sinceră din lacrimile cunoscute

Ce din ochii mei cădeau ca ceara de la lumânare.

 

Nu vreau fanfara împăraților vestiți,

Bocitoare de profesie ce azi plâng cu jale,

Iar mâine la chefuri în râsete le găsiți

Îmbrăcate colorat și primind osanale...

 

Vreau o cruce și o palmă de pământ

Unde poate va răsări și o floare, din când în când,

Și unde o privighetoare se va opri să se odihnească

Lângă mine, cel ce nu a încetat nici în pământ să iubească...