POEZIE: Cornel Paiu
S-a născut la 19 noiembrie 1973 la Adjud, județul Vrancea. Studii: Liceul Teoretic „Emil Botta” din Adjud; Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman (1990-1995), Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (Secţia Pastorală, 1999) şi Academia de Arte „Luceafărul” din Bucureşti (Secţia Pictură de şevalet, 2004). Din anul 2006 locuieşte la Roman, județul Neamţ, fiind preot în cadrul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Este director al Editurii „Papirus Media” şi preşedinte al Societăţii Culturale „Clepsidra”. A publicat articole, critică literară, poezii, studii în diverse reviste: „Scrisul Românesc”, „Dacia Literară”, „Viitorul la pătrat”, „Asachi”, „Oglinda Literară”, „Spaţii culturale”, „Salonul literar”, „Examene”, „Cronica Fundaţiilor”, „Euxin”, „Ortodoxia” etc. Cărţi publicate: „Paznicii pereţilor - răstimpuri de poezie” (2010), „Tabor - liturghisire” (2013), „Paznicii pereţilor - secundus” (2014), „Paznicii pereţilor - Summa. Harmoniae. Unus” (2015); „Biblioteca din Turn” (2018). În anul 2011, a primit Premiul pentru debut în poezie al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Bacău.
şi eu vin Doamne
nimic nu mă poate opri
oricât de tare ar sufla vântul
oricât ar rupe din maluri puhoiul
oricât ar muşca din carnea mea
hienele urâtului
oricât mi-ar scrijeli tălpile goale piatra
oricât mi-ar zgâria
pieptul obrajii şi fruntea
spinii pustiului
şi eu vin Doamne
chemarea Ta răsună în inima mea
ca un cântec de dragoste
nimic nu mă poate opri
(aş vrea să cred Doamne
că nu vin cu mâna goală
Ţi-aduc o firmitură din Tine
în căuşul mâinilor)
poate că raiul este undeva
în aerul de deasupra
porţii casei părinteşti
un etaj invizibil!
cu multe camere-muzeu
porţelanuri electronice vechi
costume de altădată
tradiţionale
puse pe manechine
precum cele expuse
în muzeul etnografic
de la Mănăstirea Nămăieşti
tot felul de oale pictate
ceasuri vechi oprite la diferite ore
(„manechinele
sunt făcute
din oameni morţi?”
m-a întrebat odată Teodora)
poate că raiul este undeva
deasupra porţii casei de acasă
un fel de pasăre trebuie să fii
să-l poţi zbura printre aripi
să-l poţi trece prin pene moi
norişor de vată
abur penultim
al unei lungi mantii
trenă infinită de umbră
zărită pe neaşteptate
într-o dimineaţă sumbră
poate raiul este deasupra
porţii de acasă
tăinuit în nevăzute camere amirosind
a tămâie şi liliac înflorit
ca un cimitir de sat
în sâmbăta lui Lazăr
în Sâmbăta cea mare
în sâmbăta moşilor de vară
mai mult printre vii
mai mult printre morţi
mai mulţi vii printre morţi
mai mulţi morţi printre vii
(copacul – viu
copacul – mort)
ţi se pare că recunoşti adevărul
ţi se pare că descoperi adevărul
de fapt eşti recunoscut
ce poate să te mai aline?
ce poate să te mai doară?
ce poate să te mai doboare?
Neîncrederea
tocmai această sublimă încordare
zborul păsării din poarta adevărului
peste cărarea aflată târziu
(ape vii
ape moarte)
e casa cu nucii scuturându-se singuri
e casa cu nucile putrede încă pe crengi
e casa cu albe uşi ieşind din pământ
e casa unde nici telefonul nu mai sună
e casa unde s-au pripăşit câini şi motani
abandonaţi de stăpâni
e casa care priveşte cu ferestrele-i goale
copacii încă înfrunziţi de pe deal
e casa cu pereţii purificaţi de ascultare
e casa cu acoperişurile sparte
de prea greaua judecată a luminii
e casa cu uşile umflate de plâns
e casa din satul în care
oamenii mor singuri
e casa cu trei vii
una bătrână alta tânără şi alta străină
e casa cu grădina asediată de spini
e casa cu mulţi străini
care nu-i ştiu secretele
care nu-şi amintesc nici o poveste
trăită de ea povestită
şi repovestită de ea
e casa de care atârnă
o mie de ciocane uriaşe
e casa-pasăre jertfită
pe o singură aripă