POEZIE: Costel Stancu

Poeme 

* * *
Mi-e teamă, Doamne, clipa își pierde 
din putere. Sunt un hoinar pe care doar umbra-i 
îl mai știe. În așteptarea morții, mă spăl 
cu apă vie. Nu îmi găsesc în soartă nici chin, 
nici mângâiere. Mă risipesc săracii, bogații 
mă adună. Unii mă lasă liber, alții mă-nchid 
în fiare. Nu înțeleg, Mărite, al cui blestem 
sunt oare? Ce demon, îndoielii, 
mă dă mereu arvună?

* * *
Cine vă tot umple la loc paharul fără fund 
al îndoielii de fiecare dată după ce îl goliți?
Nu moartea e sfârșitul, ci uitarea.
Cum arată Dumnezeul meu? Iată: vă desenez
un triunghi. Când veți vedea clipind ochiul 
dinlăuntrul său, doar temeți-vă, nu fugiți.
E zadarnic. Poți ascunde lemnul sub apă, 
cântecul privighetorii între frunze, dar nu și sufletul 
omului în propriu-i vârtej. Hai, veniți mai aproape.
Stăpânul meu se va răzbuna iertându-vă.

* * *
Se ivește, miraculos, din ea însăși,
ca noaptea din noapte, ca ziua din zi. E așa 
vulnerabilă, că până și botul unui miel de lapte
o poate răni. Încerc să o ating, se retrage-nlăuntru-i,
ca soarele în lună, ca luna în soare. I-aș pune
un inel pe deget, dar cine îndrăznește să 
i-l măsoare? Nu-i de aici: abia atinge pământul
și rămân misterioase urme în cer. În preajma sa,
eu încep și sfârșesc, cum pe o floare de gheață
un sărut efemer. Când o privesc, un tunel de frig
mă taie în două, tâmpla începe să-mi bată. Viața mi-e 
mai nesigură decât zborul păsării între ou 
și săgeată. Ori cel al peștelui ce a ieșit, într-o 
dimineață senină, din mare. Fii blând, 
Doamne, chiar de nu-s vrednic: fă-mă nebunul 
tău și izbăvește-mă prin uitare!