POEZIE: Dorina Stoica

DIN MERSUL TRENULUI

 Aș putea fi cântecul privighetorii oarbe nicicând 
auzită de urechile înfundate ale nepăsării, 
în diminețile înourate când, oglinzile plâng.

Peste câmpii singuratice monoton trec, 
prin dreptul inimii, din mersul trenului, 
stâlpii de telegraf de pe marginea drumului.

Am de terminat niște tăceri începute ieri
și o carte subțire de poezie pe care o țin cu grijă 
în mâini. Poezia curge dintr-o carte într-alta. 

PAHARUL ESTE ÎN MÂNA DOMNULUI

Dimineața și seara îmi umplu palmele cu rugăciuni
cu stropi de ploaie, cu fulgi de nea, cu petele de cireș.
Intru cu privirea limpezită de somn într-o nouă zi 
plină de miere, de fiere, împliniri, zâmbete,
dureri, vindecări și binecuvântări.
Până la al doilea cântat al cocoșilor, cei trădați
vor fi din ce în ce mai mulți,
trădătorii din ce în ce mai puternici. 
Nici unul nu se va mai spânzura,
nici unul nu va mai regreta trădarea
ori, iubirea de arginți dar:
„Paharul este în mâna Domnului, plin
cu vin curat, bine-mirositor și îl trece de la 
unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat,
din ea vor bea toți păcătoșii pământului”.
Împlinită va fi proorocia la fel cum euharistic
vinul se face sânge nevinovat și pâinea trup divin,
hrană pentru viața veșnică, carte de vizită 
spre Împărăția Cerurilor care
nu este mâncare și băutură!

 

ODĂI

Ochii grei se închid, dar somnul nu vine,
lumini-umbre tremură pe pereți,
ecouri, mistere de noapte, 
tainic pitite prin colțuri de-odăi.
Pe masă Psaltira-i rămasă deschisă la Psalmul 30,
lumânarea de ceară curată în sfeșnic s-a stins.
În miez de noapte s-aude o muzică stridentă, 
departe, la bâlci, acolo viața-i asemenea 
unei oale cu lapte, uitată pe foc!
La casa vecină, unde toți s-au dus,
în astfel de nopți, prin geamurile uitate deschise, 
odăile ies la poartă și toate sufletele 
ce-au locuit în ele, s-adună la sfat.
În fotoliu sforăie-o pisică bătrână, iar eu
număr stelele, poate, poate reușesc să adorm!

PIATRA TĂCERII

Am furat parfumul alb din pădurea 
de salcâmi când erau în floare 
și zborul unei păsări măiestre. 
Într-un alt anotimp am furat 
albul zăpezii de pe dealuri
și luna când era plină 
ca să-mi fac din ea felinar. 

Pădurea, copacii cu frunzele sângerii 
ca niște strigăte de ajutor, lumea aceasta 
ecou al altei lumi, misterioasă ca o mănăstire 
rupestră, adâncă precum oglinda unei ape 
atinse de curcubeu.

Toate dumbrăvile așteaptă dis-diminețile.
Soarele zgribulit de frig mușcă cu dinții 
din piatra tăcerii.
Mă gândesc la cel mai lung anotimp din an, 
de la toamnă la vară și 
la cel mai lung drum de la un suflet
la altul.