POEZIE: Dumitru Ichim

Poetul, prozatorul şi eseistul Dumitru Ichim s‑a născut la 14 august 1944, în comuna Dărmăneşti, județul Bacău. A urmat Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ (1959‑1964). Este licenţiat al Institutului Teologic din Bucureşti (1968). A urmat cursuri de doctorat în Teologie dogmatică, între 1968 şi 1970, la Bucureşti, sub îndrumarea prof. Dumitru Stăniloae. A studiat la Seabury - Western Theological Seminary, Garrett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois, şi la McCormik Presbiterian Seminary, Chicago, Illinois (1970‑l972); a fost bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972‑l973). Îndrumător al tezei de doctorat, intitulată The Orthodox Liturgy and the World, i‑a fost teologul american James McCord (1973). În 1974 se stabileşte în Canada. A fost căsătorit cu poeta Florica Baţu Ichim. Din 1978 este preot paroh la Biserica îSfântul Ioan Botezătorul“ din Kitchener, Ontario. Aici a contribuit în mod hotărâtor la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la ridicarea unei noi biserici ortodoxe române.

COPILUL ORFAN ŞI
STINGĂTORUL DE LUMÂNĂRI
Printre făclii,
aprinse
pentru Fecioară și Prunc,
copilul
a strecurat în nisip
o narcisă.

Stingătorul-de-Lumânări,
uitând să-și pună ochelarii,
se-ntunecă la chip,
și suflând de trei ori
deasupra narcisei
se duce.

Copilul se uită după el,
apoi își face cruce
în fața icoanei,
din inimă de tisă,
și din ascunzișul hainei
mai scoate-o narcisă.

Ca omul mare
sfătuiește pe Maică
oftându-și
când dorul,
când teama:
„Una - pentru tine,
una - pentru mama!

Și să ai grijă de ele
nu cumva să le afle
când se va-ntoarce din nou
Stingătorul”.

DRUMUL APEI CU NUMELE IOV
Vorbeau acum
la fel ca-naintea căderii.
Cel Unul în fața celuilalt.

Iov
îi servea spre ospăț
din rodul viței și al grâului.

Cel cu litera întoarsă
îndrăzni spre Cel Preaînalt:
„Nu-ți cer Livada, aleasa;
dă-mi moștenire pustiul,
așa
cum numai dunele
știu-l!”

Răspunsul:
„Dacă poți să-l faci
să te iubească,
să fie al tău,
până la moartea zării!”,
dar deșertul,
văzând o fetiță plângând,
a fugit cu tot nisipul lui
și a făcut-o să râdă
pe marginea mării.
„Dă-mi, cuvenita-mi noapte
departe de Tine, să mă desferic
din haos în haos, noian de-ntuneric,
așa cum Ți-am fost,
primul născut al nopții
și al puterii!”

„A ta să fie,
fără de soare,
precum înaintea căderii
în număr și solstiții,
de poți s-o iubești!”
Dar apărură îndrăgostiții
sub noapte,
și n-a mai fost întuneric
că toate pleiadele
treceau pe lângă ei înflorind
cu lumina în șoapte.

Iov continuă ospețirea
din rodul de viță, de grâu
și din tot
ce-i cântase grădina
de la mugur până-n procov.
Cu ispită
se-ntoarse cel rău:
„Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov
să-mi fie slugă și ucenic?
Nu-i darul acesta aproape-un nimic?”

„Bine. Să fie-al tău!
Ah, nu cumva să uiți!
Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit
când v-am luat măsura
mărimii de inel.”

A DOUA ÎNVIERE
La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.

Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după-amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adică-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.

Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
în loc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?

„Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere -
hemoglobină cu hemoglobină!”

Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma - o singură suflare -
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: „Domnul meu
și Dumnezeul meu!”

Și evanghelia a-nchis.

CATAVASIE
Ca ochiul
mai înaltă e privirea.
Mai sfântă decât cerul,
cum?, oare nu-i țărâna
căreia-nainte de-a fi ochiul
i-a fost urzit cernutul?

Ca într-o sită
cu ce rămase din lumină,
Frământătorul
amestecând suflarea Lui cu dorul
înstrăvezea spre tâlcuri lutul.

Făina
va folosi-o pentru colacul de la Cină,
iar din tărâțele argilei –
pe primul Său Pescar,
cu mâna Lui de meșter și olar
și chip și-asemănare-L
va cumpăni-n frământ.

Ca-ntr-o oglindă
genunea renăscându-o din hău,
va fi vânat și prins din apa crucii
de însuși Fiul Său
cu mreaja de pământ.

DAR DACĂ IERTĂRII VOI FI
PREA TÂRZIU?
Că ai trecut prin ușile-ncuiate
cu ivăr și clempușă și zăvor -
minune e, dar și asemănare
cum bobul trece prin încuietoare,
cu frică peste prag putreziciunii
de a fi totul și apoi nimic.
Și iarăși -
ca o semnătură-a lunii,
buchea de aur slovenind
ca-n stema-mpărătească-a unui spic.

Dar altă întrebare pe mine
mă caină
cu spini subțiri de urzică
că tot ce respir mi-este frică de frică;
și știu, dar dacă nu știu?,
dacă la Cina de Taină
iertării voi fi prea târziu
și ușile vor fi încuiate?
Cine-ar putea să-mi descuie
ușile?
Numai Tu ai fi în stare
să te ridici de la masă...

...dar mâinile Tale
vor fi prinse în cuie.
Tâlharul
clipa-și va da-o de-a bușile
ca să-mi fure și să-mi apuce
locul meu râvnit lângă Tine.
...și voi rămâne afară,
nici măcar alături pe cruce.

PSALMUL DE IUBIRE PURĂ
Mai tânăr ca lumina am ispitit
pelinul,
Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.
Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,
Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?

Oh, ce n-aș da, și-arenda, să-mi fiu „libre-penseur-ul“!
Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,
Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?
Că fulger poartă apa când o înrouă norul.

În mare-ascunsă-i alta, preaveșnică e clipa,
Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.
Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria
Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.

Doar numai Tu, Iubire, ca să-Ţi plantezi răsadul,
Te-ai coborât în mine, prădând de flăcări iadul!