POEZIE: Dumitru Ichim
PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI
De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?
Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș - copacii, și-n loc de nard - mahorca!
Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un „mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!
Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!
PSALMUL PAȘTELUI
Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!
Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân’ la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.
Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...
Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!
A DOUA ÎNVIERE
La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.
Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.
După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adică-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.
PSALM LA ŢĂRMUL GALILEIC
Atât de mâine-mi seamăn cu-a Dragostei cascadă,
Că hamul ham rămâne, mușcând până la oase.
Simun îmbrățișării și dunelor livadă,
Plâns inimii ce bate și-n drepți și-n păcătoase.
Chimbal de-aramă spartă, psalm ruginit tingirii,
Nimic din heruvimul, ciung de-a aripei fală.
La ce mi-i bună-argila, de cupă nu-s Iubirii,
Când roua, dimineața, pe lacrimă o scoală?
Ca sângele e vinul, că inima îl știe
Cum mi-au cântat cocoșii de-a cruce bine-nfiptă.
Nu-i Grădinarul Morții ce-L tot aud: Marie!
Ca fagurul de miere-i adâncul gol din criptă...
Iubirea toate iartă, din nou toate le crede,
Că-i țărm de unde până în Dumnezeu se vede.