POEZIE: Eugenia Țarălungă

*
* *

păzesc cu strășnicie 
compartimente de nimeni 
vizitate
noi nu suntem ființe 
cu totul hieratice
rămâne un gol mereu 
nestăpânit
amânarea unei mergeri înainte
spre o lumină ocolită

nu mai păstrați în voi răul
renunțați să vă mai pierdeți ființa
totul e deschis și lupta nu mai poate fi amânată

cel aducător de izbândă
de unde vine el
cel aducător de izbândă 
sau de ruptură
în urma cui rămâne luminând
al cui răgaz ne va mai da 
de lucru

străvezie ca bucuria dimineții
ceea ce mă luminează 
te amenință
am încheiat totul
insondabilul mă ține legată
îl primesc în casa mea
în vreme ce tu îi dai ocol intrigat
nesmerit
neînstare să te smerești
neputincios
liber să nu recunoști că deja 
te-ai smerit

cartierul ca un sanctuar
prin care rugile noastre 
se perindă maiestuos

– șir: tu îmi atingi rănile
îmi măsori consecvent 
neîmplinirile
îmi răsfiri dureros degetele
și îmi spui că nimic nu este 
în zadar

– șir: nici eu nu sunt omogenă

lent rotitoare și caldă
așa cum aș vrea

sunt doar o spovedanie 
luminoasă
și fără ocolișuri
durerea alungată
se întoarce pe scara din dos
și se așează temeinic în oglindă

ori de câte ori
îmi privești chipul

– șir: mirarea clară din fiecare dimineață

îndepărtează întunericul
aduce repetat viața mea
presărată în grămăjoare mici
în jurul vieții Lui

– șir: patima, frica sau furia 
s-au îndepărtat

va fi lupta
va fi somnul
va fi bucuria