POEZIE: Eugeniu Bazil

Data: 31 Martie 2021

6.

Mă agăț de Tine, Doamne,

ca de fusta mamei,

am numai răni la genunchi,

mă șterg la gură de sensul

pe care nu-l înțeleg.

Ridică-mă de la pământ

și urcă-mă acolo unde

disperarea nu mai poate ajunge.

 

Ajută-mă să Te caut

și Tu să mă regăsești,

știind că vorbele

sunt un fel de melasă

care acoperă sufletul

acest smarald

pus de Tine să mă realcătuiască.

 

Vino cu mine

până la capătul drumului

ce-mi bântuie imaginația.

 

Rămâi tăcut când vocile Te șuieră,

glăsuind numai atunci

când totul se clatină,

când omul devine o cruce în flăcări.

 

Dictează-mi alt adevăr,

reproiectându-mă mie însumi!

 

 

7.

Iisuse, Iisuse,

Domn al celor care Te caută

cum caută bolnavul buruiana miraculoasă,

ești aici, ești acolo,

întrebările mele sunt pe buzele Tale,

și mâinile pline de lacrimi,

degetele Tale ștergând ochii

care privesc, dar nu Te văd.

 

Dă-mi două palme, încă două,

lovește-mă, doar Tu ai dreptul!

urăște căile mele de fum

și faptele de reanalizat!

 

Cheamă-mă și Eu te voi mângâia!

Te chem, dar să mă mustri!

Îți pronunț numele

cu fervoarea păcătosului,

cufundându-mă deodată

într-o muțenie mistică.

 

Carnea alege un drum,

sufletul, altul,

ele se întretaie zilnic

precum nedumeririle unui cercetător.

 

Obligă-mă să Te urmez,

sfarmă această libertate a mea

care mă înlănțuie, sufocându-mă.

 

Păcatul este o bijuterie,

oribilă e strălucirea sa.

 

Rugăciunea îmi reamintește

că ești viu,

că nu sunt pierdut,

că totul are un înțeles straniu.

 

De ce plângi când vezi că mă bucur?

de ce Te luminezi când lăcrimez?

de ce vii de fiecare dată

în camera mea

ca un străin blând care vrea să mă ia în brațe?

 

 

8.

Doamne, mila Ta și păcatele mele

se întâlnesc ca două ape

separate și totuși împreună.

 

M-ai ridicat precum sicomorul

să spun ceva vieții de cașmir

de tergal, de lepădat și de dorit.

 

Te mânii dar nu distrugi,

Lovești însă vindeci,

ești pe buzele nelegiuitului

și în inima celui smerit,

iertarea Ta este o muzică maronită

care mângâie sufletele,

cântată pentru cei ieșiţi din ei înșiși!

 

O, dacă aș găsi undeva

biciușca cea mai dureroasă

să o pun în mâna Ta

ca pe un adevăr sfâșietor,

carnea mea să se rupă în fâșii!

 

Atunci, vulturii flămânzi,

simbolul care zboară poetic

pe întinderea onirică,

să se repeadă fără milă,

săturându-se pentru o vreme.

 

Căutând ce aș merita,

m-aș întâlni cu mine însumi;

nu am curajul să Te supăr,

Tu nu urăști creatura care Te iubește,

ai fi un Dumnezeu de bronz.

 

`Inima își cunoaște necazurile

și nici un străin nu se poate

amesteca în bucuria ei.”

 

 

9.

Ochiul meu stâng vede ceva,

cel drept se întoarce spre el însuși,

oglinda le șoptește adevăruri diferite;

unul mă înșală

altul mă călăuzește.

rotesc capul spre răsărit,

lumina mă scaldă în bunătatea ei

pe care ochii o percep asimetric.

 

Sufletul este un stăpân neputincios,

mintea, o arhitectură barocă,

iar ochii, martori atipici.

tac, afirm, privesc,

plecând mai departe.

 

Este de ajuns să mă uit atent la ceva

ca ființa să mi se falsifice,

inima murmurând vorbe fără înțeles.

 

Sunt un om de țărână

cu ochi de neom.

Dumnezeu nu greșeşte

iertând grămăjoara pustie

a respirației și a morții.

șoapta, biciul sunt doar măsuri,

omul, o efigie zadarnică.

 

Rămâne vocea să strige

tulburându-i pe toți

apoi amuțind.

 

Pune, Doamne, ceară pe ochii mei,

păcatul să mă urască

pentru că Te văd doar pe Tine.