POEZIE: Eugeniu Bazil

SUFLETUL DE MUSELINĂ
Când te detașezi de toate,
precum un pustnic supus
doar tainei și lui Dumnezeu,
ierți lumii răutatea,
propriului suflet bunătatea,
minții, puterea de a îndrăzni,
timpului, goana metafizică,
mamei, răceala simfonică,
fratelui, lăcomia urâtă,
trupului, beteșugurile insistente,
dar nu poți ierta viața și moartea
care se încaieră în fața ta,
lăsându-ți toate întrebările
și zecile de dureri jubilative,
tu rămânând acel poem suav
rescris la infinit
de-o mână, de-un suflet și de-o minte
la fel de încercate

ATLETUL METAFIZIC
Alerg în noaptea de catran
care se zvârcolește-n mine
precum un animal bolnav și hăituit

limba ceasului recită alt poem
iar eu lângă copacul vieții silabisesc litanii

aș vrea ca ziua să-mi dea pace
și să mă lase cu noaptea iar să fug
departe de oamenii ce-i știu
dar nu-i mai recunosc

să fiu tot eu: aceeași umbră
pe care misterul o sărută
iar lumea o privește cu nesaț. 

SOARELE MEU
Cu lacrimi dar fără ură
am rupt din soare o bucată
să o ascund în sufletul de ceară
să-mi încălzească bizara inimă
când gerul vostru aspru
mă va usca pe dinăuntru

eu nu sunt trist precum poetul nopții
și nici prea obosit ca truditorul secular,
poate un pic îngândurat de toate
ce urlă și-apoi tac

TREMOLO
Aștept în întuneric
să am lumină
și-n soare
să am ploaie,
să fug prin rouă
văzând amurgul,
s-adun fructele mai coapte
și-apoi în preajmă iarna să o am,
să nu am teamă
când mă bucur
și râsul să-mi rămână
pe geana tremurândă.