POEZIE: Florin Dochia

Într-o seara a venit 
îngerul şi a strigat: 
pentru orice munte, 
există o genune. Aşa venea el câteodată seara şi striga în pustie. Şi noi stăteam 
cu urechile ciulite seara, 
în pustie, aşteptând 
strigătul lui. De o viaţă 
stăteam. Până când eu 
am obosit şi am plecat 
din acea pustie, în 
căutarea altei pustii.
E plăcut să hoinăreşti fără ţintă prin lume, dar toate pustiile au câte un înger 
care vine şi strigă. Nu-ţi poţi părăsi corpul, dar 
corpul te poate părăsi pe 
tine, zice unul la şase 
dimineaţa, când mă 
pregătesc să plec la muncă. Altul se hazardează să 
strige după femeile frumoase, să le fluiere ca un birjar pe cele care coboară scările la metrou, într-o zi a luat două palme, dar nu s-a lecuit. Câte pustii, atâţia cheflii, aud glas de înger hârşit în rele, cu şcoala 
vieţii la butonieră.
Într-un târziu, am găsit 
o pustie fără înger. Era 
linişte. Era întuneric. 
Am aprins un soare mic, luat de la mâna a doua, 
dar spaţiul era gol. La fel era şi timpul. Un univers paralel lăsase un vag miros de ars. Am avut revelaţia locului şi a momentului: 
era pustia din mine. 
Mă locuia cine ştie de când. Atunci am strigat. 
Sunt aici! am strigat.