POEZIE: Florin Dochia

Arhitectură
O trăiesc deplin; 
o numesc viaţă, 
e un nume bun, 
reconfortant; 
o pot decora după cum mi-e voia, 
îi pun ferestre şi oglinzi 
pe care desenez inimioare purpurii 
şi frunze de trifoi cu patru foi; 
uşă nu, 
uşă nu pun,
nu vreau să ies din această iluzie, 
dar altcineva o va deschide
şi mă va îmbrăţişa călduros.

Avertisment
Pasărea tăcerii nu ştie ce e zborul,
ea pluteşte între cer şi pământ, 
cu ghearele înfipte în carnea unui nor
spre care apa nu conteneşte să urce. 

Coborâţi din caleştile voastre de aur 
şi ascultaţi cântecul lacrimilor ei,
îngeri ai nepăsării 
cu aripi uscate atârnate de umeri, 
coborâţi şi prosternaţi-vă în faţa eternităţii! 

Istorii [1]
locuieşti în singurătatea mea 
precum pacientul unui spital de boli cronice 
stai la taclale cu hans castorp
despre boală şi vindecare 
despre păcat şi răscumpărare 
despre spaţiu şi timp
ai alungat pisica maat
care mă însoţea 
ca pe faraonul tla
culcat pe perini de mătase
aştepţi orele albatros 
în care amintirile curg în mare 
cum nisipul în clepsidre 
înainte şi înapoi 
când respiri nori de lumină 
ai grijă de nopţile din tine 
dimineaţa vine vulpea cu picioarele de sticlă 
şi te cheamă în vie 
du-te 
ia-ţi patul şi umblă 
undeva se va deschide o poartă 
exact o secundă 

Armonii [1]
Am descoperit că locuieşti într-o colivie de lumină.
În ea curge ca o miere orbirea mereu salvatoare de visuri.
Capcana răsăritului te înveşmântă în frumoasa minciună a bucuriei.
Nu ştii că funambulul lui Fredi a căzut de pe frânghia care era o rază de soare?
Ăsta era secretul ascuns de Zarathustra.
Acum pari numai tăcere de vată,
dar eu sunt pentru că eşti
iar tu eşti pentru că sunt.