POEZIE: Girel Barbu

CUM POT OARE, DOAMNE?

(Din Marcu, 2:1-4)

Doamne, cât sunt de slăbănog
de uscat de ciung și de olog
și cum mai înflorește în mine păcatul
și cum se mai vaită sub mine patul
și nu am decât trei inși să mă poarte
spre Tine care ești atât de departe
îmi lipsește mereu al patrulea om
cum lipsește livada din nerodnicul pom
și-i atâta gloată acum, Doamne, pe cale
că nu pot nici zări măcar puterile Tale
și nici acoperișul casei
nu se poate străpunge
Cum pot oare, Doamne, la Tine ajunge?

MÂINI DE ȚĂRAN

Aceste crăpături din mâini
au fost cuptoare pentru pâini
și vor rămâne-așa pe veci
ca niște drumuri și poteci.
Aceste mâini împreunate
de îngerii din cer sunt sărutate
la începutul fiecărei liturghii
ca niște sfinte moaște vii.
Aceste mâini țin strâns în ele
lumina ce-a căzut din stele
și-o lacrimă scăpată jos
din plânsul Domnului Hristos.
Aceste mâini sunt rugăciuni
rostite-n taină de străbuni
tămâie arde-n fiecare crăpătură
să le slăvesc nu am atâta gură.

LUMEA LA APUS

Unde-i lumea de-altădată,
Cu credinţă-adevărată?
Unde s-au ascuns, Părinte,
Creştinii de mai-nainte?
Câţi din tinerii de-acum
Se opresc o clipă-n drum?
La răspântia de sus,
Unde-i Răstignit Iisus,
Să se-nchine şi să spună,
După datina străbună,
În formula cunoscută,
Doar atâta: „Doamne-ajută”?!

CREȘTINE, ÎNCOTRO TE DUCI?

Ne dor cuiele din cruci
și strigă-n noi ca o fecioară
cum doare cântecul în cuci
în cea mai lungă zi din vară;
ne dor cuiele din cruci
și strigă-n noi a-mpăcăciune
lumina-ngenuncheată la răscruci
a-ncremenit în rugăciune
ne dor cuiele din cruci
și strigă-n noi cu glas de fiere
creștine, încotro te duci,
spre moarte sau spre înviere?

DIN CĂMAȘA TA, IISUSE

Din cămașa Ta, Iisuse,
cusută cu mare chin
ce pe Trupul Tău crescuse
precum scoarța pe măslin
și pe care-n Dealul Morții
arucat-au atunci sorții
rup toți, Doamne Hristoase,
câte-un petec și-l vor coase -
când păcatele îi dor -
la cămașa vieții lor.

CÂNTEC-RUGĂCIUNE

Rupe, Doamne, din Iubirea Ta
şi dă-mi şi mie din ea
nu-ţi cer o felie din care
să mă satur şi ce rămîne
s-o arunc la coşul cu gunoi
o firimitură acolo
ce cade aici pe pămînt
de la Cină...
Nu-ţi fie teamă de sărăcie
la Tine o firimitură nici nu se cunoaşte
şi-apoi de unde dai Tu
creşte înmiliardit...
Rupe, Doamne, din Iubirea Ta
şi învaţă-mă ce să fac cu ea.

ŞI DOARE TÂRZIUL, DOAMNE, CE DOARE!

Е târziu în lume e mult prea târziu
când e primăvară sau iarnă nu mai ştiu
s-a făcut târziu prin viaţă este prea târziu
e pustiu pe pământ şi prin cer e pustiu
şi doare târziul şi doare până la os
aşa cum doare în suflet crucea lui Cristos
nimic nu-i în lume ca târziul de-aproape
târziul la rădăcina vieţii începe să sape...