POEZIE: Ignatie Grecu

Alese flori

La sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului

Alese flori cu bună mirosire
A odrăslit pământul țării noastre.
Alese flori sub zările albastre
Cu rădăcini adânc înfipte-n glie.

Alese flori bogate-n strălucire
Pe care numai Dumnezeu le știe.
Smaragde sfinte, perle și safire,
Ce-mpodobesc altarul din vecie.

Făclii aprinse din lumina sfântă
A lui Hristos Cel răstignit pe lemn.
Nădejde tare, credință și îndemn
Care pe vrăjmașii diavoli ‘i-nspăimântă.

Pe bolta slavei Catedralei noastre
Atâtea vii și luminoase astre
Vor lumina de-acum fără oprire,
Lumină din lumină, eternă strălucire. 

Toate se bucură

I
Trandafirii-și pleacă fruntea când vii,
Suspină lăcrimând bucuroși în tăcere.
Veșmântul Tău fluturând îi atinge din mers.
Roua din petalele lor picură învăpăiere.

Toate se bucură să Te vadă venind,
Înaltei dimineți supuși, gingași pelerini.
Lumina Ta împodobește verdeața și pomii
Și păsările cântă peste tot în grădini.

II
Și păsările cântă peste tot în grădini.
Fructele se rotunjesc pline de dulceață.
Stejarul înalță fruntea verde la cer
Așteptând să vii în fiecare dimineață.

Norii se dau la o parte făcând loc
Venirii Tale în zori de zi pe pământ.
Deși eşti pururi cu noi în rugăciune
Ca să Te vedem Te-arăți din când în când.

III
Ca să Te vedem Te-arăți din când în când.
Nu în cutremur, tunet sau vifor înfocat
Ci în freamăt ușor cu adiere de vânt
Precum odinioară lui Ilie în munte 
Te-ai arătat.

În adânc de liniștire, blândă, suavă
Pe care venind o umpli cu strălucire și slavă.
Cobori în sufletul celui îndurerat și smerit
O pace și o bucurie lăuntrică fără de sfârșit.

IV
O pace și o bucurie lăuntrică fără de sfârșit,
Viață în dar aducând. 
Mângâiere, imbold și îndemn.
Totuși sufletul tresare în noi când ne amintim
De cuiele pe care Le-ai îndurat odinioară pe lemn.

Pentru noi cei smeriți, săraci și străini,
Sulița în coasta slăvită când a pătruns
Sânge a curs amestecat cu apă, Doamne,
Noi, prin Crucea Ta în Rai am ajuns!

   
Balada unui evlavios creștin

Cine se apropie de sat și cântă?
Se pare a fi un evlavios creștin,
Întors de la Bizanț. El ține-n mână
Un tirs cioplit dintr-un bătrân măslin.

Se-oprește la răspântii cu vechi fântâni
Și-și scaldă în apă ochii sfinți și fața
Și istovit de arșiță și prăfuit de cale
În mâini ia unda apei reci ca gheața.

De-o parte și de alta sunt grădini,
Livezi ce-i dăruiesc culori divine
Și vii bogate-n împurpurați ciorchini
Din care gustă în drumul său oricine.

El trece mai departe versuind cântări,
Lăsând în urmă case, curți răzlețe
Și câini care din când în când îl latră
Și vin la el privindu-l cu blândețe.

Ajunge-n câmp pe drumul larg și vechi,
Biserica din veac patrusprezece
Cu crucea-n vârful turlei aplecată
Până departe singură-l petrece.