Poezie: Irina Lucia Mihalca
Poeta Irina Lucia Mihalca s-a născut la 5 mai 1967 la Piatra Neamț. A absolvit Facultatea de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Iaşi. A publicat poezii și povestiri în diverse publicații și pe site-uri culturale.
A obținut diverse premii la concursuri de gen, între care amintim Marele premiu - secţiunea poezie - The International Contest `Art&Life” Japan (2014) și Premiul I la Concursul naţional literar, poezie, proză şi scenarii „Incubatorul de condeie” (2010).
Creații ale sale sunt prezente în antologia de poezie `Arta sfâşiată”; antologia de versuri „Lanţul prieteniei”; antologia de literatură pentru copii „Covorul zburător”- colecţia online Cititor de proză; antologia de poezii `Însemne”; antologia tipărită de poezie a câştigătorilor concursului naţional literar „Incubatorul de condeie” IDC2010.
Cântul viorii
Prin cântul viorii
se‑aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă‑ţi
tânguirea inimii!
Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.
Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea
răstignirii,
cum plânge râul
ce‑şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,
cântecul roşu al păsării captive între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului.
E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele
vântului.
O, vioară!
Inimă rănită de tăişul
pumnalelor,
Cântă vioară, cântă‑ţi
tânguirea inimii!
Cât strigătul
luceafărului ce
se stinge în mare
Propagăm aceeaşi emoţie! - îmi spui.
Prin simple bătăi de aripi, un
fluture
ne călăuzeşte drumul, apărându‑ne inima
mai puternic decât orice alt scut.
Prin puntea dintre maluri,
în trecerea de dincolo de cuvânt,
prin umbrele oculte ce‑şi caută
lumina,
printre lianele sufletului
ce par să respire aceleaşi miresme
ale paradisului sau infernului,
cine o înţelege înţelege tot!
La baza tuturor stă străfulgerarea.
Iubirea durează cât strigătul
luceafărului
ce se stinge în mare,
acel punct de topire‑a luminii,
atingerea stelelor cu mâna în
completarea întregului!
Un vis! Taci. Păşeşte, păşeşte uşor,
în zbor prinzi amintirile
presărate de cântecul privighetorii.
Păşeşte, păşeşte uşor! Taci şi
priveşte o piatră,
o piatră netedă atingi,
luminată de stele prin timpuri, în cântecul serii...
La ceas de seară luminiţa ta
pâlpâie încă!
Am gura plină cu litere
sângerânde,
O baladă a durerilor negre sunt,
dulcea ei asperitate
pentru a‑i simţi atingerile de
catifea!
Dincolo de sfârşitul timpului,
mergând pe verticala eternității,
vom respira nemărginirea
universului.
A rezona înseamnă să poţi,
dincolo de trup este adevărul!
Prin lumina difuză din adâncuri,
taina inimii se va risipi,
deschizându‑se.
O primăvară este gândul tău,
între uitare şi taină alerg spre tine!
Eternitatea clipei,
în veşnicia rece doar piatra
zâmbeşte!
Suntem piatra dintre izvor şi cer,
în adâncul amintirilor, doar copacii
mai ştiu frunzele scuturate
în liniştea absentă.
Mâine e doar
inscripţia pietrei din deşertul
tăcerii:
BANA IASTI ICI TIVA,
CA BRUMA DI TAHINA...
CANDA CHIARI VREAREA! *
(‑O, privighetoare a inimii
şi sângelui lui!)
Sunt încă departe,
abia mâine vor sosi la
răscrucea cărărilor...
________________________________
* Viața este chiar nimic,
Este ca bruma dimineților... când dragostea moare!
(traducere din armână)
Celălalt trup,
o nouă viaţă
Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,
coborât din cer pe pământ,
împungându‑l ca un ac.
Calea lacrimilor suspină pe cer,
Iute ca privirea femeii, un sunet subţire
îndoi ceru‑n lumină şi întuneric.
Dintr‑o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie
voia să cârpească viaţa
acolo unde sunetul o sfâşiase în două.
La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.
Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,
călcându‑şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.
Timpul femeii nu curge
pe aceeaşi cale cu timpul
bărbatului, spre celălalt trup.
Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă,
un distih în oglindă
- Milee dugento con sessanta sei
prin Surâsul Cybelei!
Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp!
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină,
disperarea - speranţă,
durerea - bucurie,
depărtarea - simbioză,
singurătatea - întreg.
‑ Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!
În palma ei atingerea
literei‑mamă ebraice Shin.
Îi citi sărutul: - Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!
Călător în univers după sufletul stelar spre noul acum,
sufletul încarcerat, eliberat de trup,
caută un strop de apă şi‑un strop de timp,
înghiţind din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.
Cine e începutul
şi sfârşitul?
Iarna e ca un cearşaf aşezat
peste trupul tău, Fiu al Stelelor.
Încă e ceaţă la malul iubirii,
însă de mână cu tine
niciun taifun nu ne va atinge,
frica de necunoscut,
senzaţia de infinit, acordul iubirii
sau fuga pasiunii,
acea mişcare a ei între lumi,
între lumile noastre,
arpegiul de la do al meu
la do al tău, misterios ritm,
un etern pas spre noi,
în acest segment de vibraţie.
Închide ochii! Printre linii
şi spaţii
vei simţi flacăra caldă,
milioane din tine
dornice să se contopească
în mine,
în apele în care nu am mai fost.
Ai simţit că nu îţi mai aparţii,
vei fi mereu acolo, corăbierul în apele
fără de ţărmuri şi lumi fără
sfârşit.
Mereu va fi nevoie
de un alt potop şi‑o altă arcă,
să fii cu mine în orice
petală de floare şi rază de
zâmbet,
în culoare, mişcare,
în asocieri de cântec şi lacrimă,
în parfum de infinit,
în clipe şi zile, în orice furtuni,
în pacea care ne‑mbrăţişează
când lumea ne priveşte.
Acum păşim peste adâncuri,
cu tine nici adâncurile nu mai sunt pustii,
vei face punţi peste inimile
noastre.
Lumina coboară în noua viaţă
ce părea a fi agăţată
de un bulgăre de humă,
eliberând toate focurile din ea
însăşi.
De mâinile noastre sunt prinse cerurile,
niciodată nu se termină ceva în viaţă.
Cine e începutul şi sfârşitul,
cine e dincolo de aceste imagini?
veşnic, în lumină, va trăi!