POEZIE: Lidia Popița Stoicescu
COMUNIUNE
Uneori, aș vrea să fiu
un bob de grâu, singur...!
Să-mi amintesc
cum am devenit ceea ce sunt,
după ce-am murit
cea care-am fost…
Să uit că fac parte
dintr-un spic, cu zeci de boabe,
care prea-mi seamănă…!
Să uit și de paiul care ține spicul
și-l leagănă în bătaia vântului,
făcându-mă să fiu una
cu toate boabele din spic...
Să uit
că mă vor strivi,
între pietrele morii
și mă vor amesteca,
– până la uitarea de sine –
în aceeași făină…
Și-atunci,
– trezită ca dintr-un vis urât –
n-am mai vrut să fiu
un bob de grâu, singur,
fără bucuria de-a deveni
Pâine euharistică…!
LEGĂMÂNTUL
În goana trenului,
privesc pe geam
la pământul crăpat de uscăciune,
ca buzele unui bolnav,
cuprins de febră...
S-a brăzdat fața pământului,
ca obrajii frumoșilor țărani
din picturile lui Löwendal...
Undeva, spre apus,
am zărit
Curcubeul – arcuit imens peste lume:
Legământul lui Dumnezeu,
făcut oamenilor,
că nu-i va mai pierde
– cu potop sau cu secetă – ...
Dar...
nu i-am zărit nicăieri celălalt capăt...?!
Doamne,
Îți iei înapoi
Legământul...?
CÂRCOTAȘII
Ne supărăm mereu
pe Dumnezeu:
ne supărăm că plouă,
ne supărăm că ninge,
ne supărăm că nu plouă
și nu ninge...!
Ne supărăm că-i ziuă,
și nu-i noapte...!
Ne supărăm că-i noapte
și nu-i ziuă...!
Ne supărăm că ne e rău,
ne supărăm că ne e bine...!
Ne supărăm mereu,
Doamne,
Pe Tine...!
Dar mai apoi,
când Te vei supăra Tu,
Doamne,
pe noi?
GOL LĂUNTRIC
Vorbim..., vorbim...,
convinși că spunem ceva!
De fapt, emitem în aer
doar cuvinte,
cuvinte...!
Timpul se strecoară
printre cuvintele noastre,
nebăgat în seamă,
până când, deodată,
ne face semn cu mâna,
trecând de noi,
mai departe...!
Ne lasă-n urmă,
goi de cuvinte,
goi de gânduri,
de noi înșine
și... mai ales de... El!
PREGUSTARE
Când m-am trezit, dimineață,
am întins mâna
spre pata de soare
de pe măsuța de noapte...
Am mușcat din ea –
cu foame și sete...!
M-am îndestulat
cu aroma și gustul
Luminii...!