POEZIE: Maria Dobrescu

Mira recunoaște
inima ei
este
casa Lui
regretă când ochii ei
se despart 
după ce au străbătut
un deșert de absențe
repară 
liniștea prăbușită
Igor e stâlp
renunță la războaiele triste
lasă armele
ascuțite prelung

în tăcere
crede
că va muri
din iubire
 *
treizeci de ani
Mira nu a numărat
nici o duminică
 
acum le recunoaşte
cu un soi de sfială
nu i-au mai rămas
decât ele, duminicile
pe care le adună
în minte
pentru scadenţă
 
nici o prezenţă 
doar ochii Lui
în care îi este groază
să se vadă
nici o bucurie 
doar mâinile Lui 
unde ar vrea să-şi aşeze 
fruntea
nici o dorinţă 
doar aşteptarea Lui
 
ar mai fi nopţile cu Igor -
singura răsplată
pentru fidelitatea 
cu care l-a iubit
dar asta se va vesti
cândva
de pe acoperişuri
 *
în mlaștina lumii
nu se aude
plânsul inimii
nici nu se vede
golul din ea
8 metri pătrați de singurătate
Mira știe
că iubirea
nu e o capcană
trasează distanța
și așteaptă
dintr-un ungher alb
Igor îi face
un semn cu mâna
pășește
inima ei -
o tobă
răsunând
în urma mulțimii
de îngeri
de care nu se desprinde