POEZIE: MARIUS IANUŞ

Data: 24 August 2022

Cântec de trecere

Mă las să curg încet în voia serii
care mă duce-ntrânsa către noapte.
Mă las purtat de apele tăcerii
care mă duce-ntrânsa către moarte.

Sunt ca o galerie părăsită,
plină de artă veche şi murdară,
în care se păstrează-ntr-o firidă,
într-un ecou, un vers de-odinioară.

Mă bucur dacă Domnul mă alină
cu mila Sa ne’nchipuit de dulce.
În inima mea Dumnezeu suspină
târând în urma Sa a lumii cruce.

Mă duc, îmbătrânind ca o poveste,
mă duc spre văi adânci, îndepărtate,
mă duce vântul cu-ale lui miresme.
Cu fiecare pas mă-ndrept spre moarte.

Mă las să curg încet în vântul serii
care mă duce-ntrânsul către noapte.
Mă las purtat de apele tăcerii
care mă duce-ntrânsa către moarte.

Da, am văzut aşa, în inima mea, un vifor de nea.
Da, pătură de nea învârtind în ea toată viața mea.

Cântec de inimă pustie

Mi-e inima rănită şi mintea mea e goală
şi îmi târăsc prin lume dorința ca pe-o boală.
Îmbătrânesc întruna, îmbătrânesc cumplit,
mă pribegesc spre Domnul, bătrân şi scorojit.
Mă canonesc spre Domnul pe scara de durere,
tărăgănând în urmă o dâră de părere…
Mă canonesc spre Domnul şi mă desfac încet,
mi se sfărâmă dinții şi inima din piept.

Şonticăind prin viață, izbit din multe părți,
zvârlind şi eu, la rându-mi, cu barda în sticleți,
intrând în jocul sumbru al cărnii ce tresaltă
m-am oglindit în moarte ca într-o neagră baltă.

Mi-e inima pustie şi mintea mea e goală
şi-mi stăruie în suflet o piatră funerară.
Mi-aş fi dorit în somnul cel dulce să mă sting
şi să nu gust păcatul, ci moartea s-o ating.

Mi-am căutat pereche-n terestra nebunie
şi-am cunoscut femeia, dar n-am găsit soţie.
Am învățat şi asta cu tragica mea ființă -
iubirea omenească e pură suferință.

Înaintez prin viață cu un nebun însemn,
prea trist pentru surâsul reginelor de lemn.
Înaintez prin viață prea singur, prea stângace
şi prea pândit din colțuri de colți de guri rapace.

Am obosit să caut, am obosit să sper,
privirea mea se-ndreaptă întruna către cer…
M-apasă neputința în orice dimineață
când mă rup din uitare şi mă întorc la viață…

Mă oglindesc în lume fără speranță, trist,
şi lumea mă refuză, ca pe-un sărman artist.
Mi-e inima pustie şi mintea mea e goală
şi îmi târăsc prin viață dorința ca pe-o boală.

Și cum ar fi să te întorci acum?

Și cum ar fi să te întorci acum,
când ziua vieții se-adumbrește-a noapte?
Când anii tăi s-or prefăcut în scrum,
când anii mei s-or prefăcut în șoapte?

Eu te-aș privi acum c-un fel de teamă,
cu sentimentul c-o să pleci curând,
că-n fiecare suflet e o dramă
și-n fiecare viață-i un mormânt…

Eu te-aș privi acum c-un fel de milă,
că te-ai lăsat târâtă tot mai jos…
Și m-aș gândi că am și eu o vină
că nu te-am îndreptat către Hristos.

Dar cum ar fi să te întorci acum,
când ziua vieții se-adumbrește-a noapte ?
Când anii tăi s-or prefăcut în scrum,
când anii mei s-or prefăcut în șoapte ?

Eu te-aș primi ca pe un fel de rană
pe care-aș obloji-o prin cuvânt…
În fiecare suflet e o dramă.
În fiecare viață-i un mormânt.

Balada Părintelui Gherasim de la Colciu

Într-un colț uitat dintr-un vechi regat de poveste
stă acest bătrân noduros la mâini şi la deşte.

Are părul alb ca un nins copac într-o iarnă.
Barba-i pleacă şui, zici că nu-i a lui şi-o s-o piardă.

Stă închis în el, în loc puțintel, şi se roagă
să-i dea Dumnezeu să scape de rău şi de şagă.

Să fie iertat de orice păcat şi-orice snoavă,
ca să stea şi el, măcar puțintel, ca un avă.

Haina lui e terci, mâinile-i sunt reci şi timide…
Şi e foarte mic, strâns ca un nimic prin firide.

O trecut un ceas de când stă tăinaş şi suspină.
Va mai sta vreo trei, adunâd polei pe retină.

Şi din când în când, ca un om de rând, se închină
şi oftează mult să pună-nceput de lumină.

În chilia lui, într-un fel de cui de rugină
stă icoana Ei, Una-ntre femei, Cea Regină.

Altceva nimic, pe masă un pic de faină
şi două căni vechi cu-n rest de curechi şi-o măslină.

Nu e pat în ea şi nici o saltea să-l îmbie.
Doar un scăunel. Moțăie în el, în bărbie.

Şi se-acuză des că e prea sumes leneviei
şi că dintre frați el nu dă talanți Bucuriei.

Când suspină-ncet că nu e ascet cu trezie,
îngerii din cer mătură la el în chilie.

Într-un colț uitat dintr-un vechi regat de poveste
stă acest bătrân noduros la mâini şi la deşte.

(Versuri din volumul „Cartea Cântecelor”, în pregătire)