POEZIE: Mihaela Aionesei
Lângă cruce
Aici lângă cruce
mi se deschid
venele. Sângele
parcă-i mir
îmi vindecă
rănile.
Aici lângă cruce
mă-ntâlnesc
cu mama. Pe înserat
se apropie
cu cerul în spate
și tata.
Aici lângă cruce
plânsul meu
e prunc. Inima
nu mai e piatra
ce-mi vine
s-o arunc.
Numai lângă cruce
trupul meu
e zmeu. Mâinile
împreunate
înalță un curcubeu.
Numai lângă cruce
mă așteaptă
sfinții. Să îndepărteze
grabnic
hăurile minții.
Numai lângă cruce
mă alin
la greu. Aici
lângă cruce
mă găsiți mereu.
Mărturisire
Cineva mă întreabă
dacă sunt credincioasă
doar pentru că am scăpat
la sfârșitul conversației
un Doamne ajută…
Mă fâstâcesc precum copilul
prins cu buzunarele
pline de bomboane
evit să răspund clar și răspicat
să nu-mi fie inima
scăldată de fățărnicie.
Doamne, nu mă lăsa să tac!
În pântecul Izvorului
cel Nesecat
dă-mi curaj să mă arunc
și să strig:
în Tine, doar în Tine cred
și mă încred.
Lasă-mă și azi sorbind cu nesaț
să-mi tămăduiesc neputințele,
să lepăd spaima omenească
a firii,
ajută-mă să-mi fie sete mereu
de apa mântuirii cea sfântă
să Te mărturisesc simplu și firesc
așa cum Tu vrei, nu când pot eu…
Drumul crucii
își face rondul de seară
în fiecare joi.
Tălpile gustă pe rând
pietrele stâncile pământul.
Sângele se strecoară în râuri
să-și ascundă plânsul.
Zornăitul celor 30 de arginți
năvălește din gâtul cocoșilor
treziți cu noaptea
încă adormită în pene.
Izbăvirea nu stă în sânul
zilelor senine.
În focuri vii se albesc zilele
și prind curaj să înfrunte
necunoscutul.
Răbdarea soarbe
seva pământului
cum cârtița întunericul.
Să ne temem dar.
Să ne strigăm unii pe alții
până la desăvârșirea
ultimului păcat.
Și-n ceasul cel din urmă
să ne sărutăm ca frații
sufletul pe gură.
Continuitate
drumul spre mâine
e împânzit de târâtoare
fac slalom
fără să mă supun
fără să tulbur
chipul lor hâd
împietresc
într-o lacrimă
pe luciul ei
crucea
îmi pare
mai frumoasă
decât
propria naștere
Avuție
Noi toți mergem
pe un fir
subțire de ață
mai hotărâți
mai șovăielnici
mai cu regrete
după cum ni s-a dat.
Din când în când
cad doar cei care
se uită în jur
și văd până hăt departe
în ochii aproapelui
acolo unde
și apei îi este sete
și pâinii îi este foame
de-un strop de omenie.
Din când în când
doar din când în când
unul își scoate inima
o rupe bucăți și zice:
- Luați, mâncați!
E tot ce am
dar sunt
cel mai bogat
Om.
Adala
(„Dumnezeu este refugiul meu, un nobil”)
ştiu ce mă poate scoate
din colivie
chiar şi pe cioate aş putea alerga
pentru câteva grăunţe
de lumină
mi-e teamă să nu ard prea curând
fără să simt soarele
de la miezul nopţii
mă smotocesc pentru
fiecare zbor bătut pe loc
la rădăcina penelor –
bandaje pentru răni
înfig o gratie
aşa voi învăţa
mersul pe jos
mersul drept
când Tu eşti ţinta.