POEZIE: Mihaela Aionesei

să terminăm poemul 
acesta început în doi
lăsându-L pe Dumnezeu 
între noi ca un strigăt 
de ajutor răstignit
de la pământ 
până-n cer 

*
a trecut vremea când
puteam întoarce marea din drum
puteam opri valul
puteam înfrunta furtuna
și iarba înaltă o puteam cosi
cu vârful inimii
a trecut vremea când
munții se puteau da 
la o parte cu câteva șoapte
a trecut vremea 
și Dumnezeu a trecut 
pe lângă noi
cioburi de lună au rămas
să ne strige numele
dintr-un glob spart

*
trupul s-a mutat într-un iglu
poate pentru a conserva 
partea de inimă neatinsă
acolo unde un Dumnezeu viu 
își bea cafeaua citind
ziarul de dimineață
fix la ora șapte
și așteaptă
ne așteaptă să-i fim…

*
la fiecare colț de stradă
o umbră de piatră se arată 
îmblânzește lătratul câinilor 
întunericul minții
croncănitul ciorilor 
ce au pus stăpânire pe viață
numai inimile oamenilor 
rămân cele mai frumoase
sfere de piatră
în care nici o lacrimă nu încape
atente la bătăile pe minut ale lumii
uită să se mai joace 
de-a copiii 
de-a sufletul

*
adevărul stă în ochii 
larg deschiși 
ai unei bufnițe albe 
o mare de nimic pândește
sămânța aruncată
în mijlocul mulțimii
pământul devine îngust
o potecă prea mult disputată
o vale de lut
în care nici morții 
în morminte 
nu mai sunt acasă
nu știm cine va număra 
într-o zi lacrimile pruncilor
nici cine va mai țese plânsul
mamelor cu fir de borangic

în pânza timpului
o femeie cu chip de abanos
își ascunde 
între falduri de fum
râsul isteric și coasa 
iar noi suntem departe
tot mai departe
de Dumnezeul dumnezeilor

*
încolăcit în jurul pământului 
ca un șarpe - timpul
își arată colții 
planetele se împrăștie
stelele fug speriate
de dronele ce cad
în fântânile din care
încă beau oamenii apă

sălbăticiunile ies din păduri
să întâmpine viața
șoselele sunt cele mai aspre
capcane ale morții
degeaba Dumnezeu stă
cu șevaletul în față
și pictează în fiecare secundă 
un loc cu verdeață printre
strigăte și rafale de gloanțe
degeaba în păduri 
până și frunza 
murmură odată cu îngerii
psalmii

solzii unor timpuri 
barbare acoperă iarba
cerul se îndoaie
de atâtea poame negre 
și pucioasă
oamenii uită să salveze 
veșnicia secundei 
ce li s-a dat 
într-o traistă

*
duminica-i un fluture 
își întinde aripile
peste sfera de foc a lumii
pentru a salva mieii
din mijlocul lupilor
în timp ce Dumnezeu
osândit într-un metru 
pătrat de iarbă
veghează la bunul mers
al sufletelor spre strană
acolo unde sfinții
laolaltă cu îngerii cântă:
Slavă Domnului! Slavă!

…și eu - un fir de praf
căzut din icoană
lângă pleoapa Lui
până la pierderea 
ochiului de lut
zbătându-mă
*
zic să terminăm 
mai repede poemul 
acesta început în doi 
lasă-mă să iau 
eu crucea
Tu mergi agale 
înaintea ei.