POEZIE: Mihaela Roxana Boboc
Mihaela Roxana Boboc s-a născut la 19 mai 1982, la Buzău, este licenţiată în Marketing (2005), având şi masterat în acelaşi domeniu; absolventă a Şcolii Populare de Artă din Galaţi, Secţia Pictură (2008). A publicat mai multe volume de poezie: „Vers și culoare”, Grinta (2010); „Poemele Ioanei”, Lorilav (2010); „Cel mai frumos cântec vine pe furiș” (coautoare cu Tudor Cicu), Rafet (2015); „Șevalet cu epilog”, Rafet (2016); „Silabe orfane”, Rafet, 2016; „Spovedania oaselor”, Grinta (2017); „Terapia ploii de chihlimbar”, Clubul Mitteleuropa (2019). Este coautoarea romanului „Tătăruşca” (împreună cu Tudor Cicu), Eliteratura (2016). A primit numeroase premii la concursuri literare naţionale.
Poemul bun
Un poem bun trece prin tine și te lasă
cu buzele arse
te lasă flămând și gol
un poem bun nu te hrănește, nici te adapă
te face să-ți fie dor
să tânjești după Dumnezeu
să spui cerului pământ și să pui semințe
de unde să rodească cuvinte
în crengile lungi de așteptare
mi-e dor de poetul care a scris
și a trăit să vadă
muza înflorind la celălalt capăt al iubirii
adaug o ploaie punctului
îmi sărut dorul pe frunte
și aștept
furnicăturile din palme
poemul bun
poetul
setea
tot ce-ți dă viață
brațele întinse peste câmpia ca un văl alb
credința, o mireasă iubind durerea din sân
când dai drumul iubirii
și ea se întoarce precum un roib sălbatic
îmblânzit de lună
mi-e dor de poetul care trăiește
precum în cer așa și pe pământ
poem după poem
arde pielea cuvintelor
o singură rană
Hristos răstignit
în mijlocul nostru
poemul bun
singurul poem
mușcând din veșnicie.
și dincolo ar zâmbi Dumnezeu
suntem la doi ani și două luni distanță
de noi
suntem la capătul promisiunilor
la capătul nervilor deșirați în aceste zile
în care ne izolăm
de ceilalți
de noi înșine
pe Dumnezeu nu-L putem izola
în nici o celulă
nici să-L primim în anticameră
El intră prin ușile încuiate
dar eu deschid fereastra
larg
să intre soarele
auzi cum cad fricile de pe streașină
într-un pocnet surd
pisicile se întind după căldură
fără legătură cu acest haos
deschid cartea de poezie
a spovedaniilor mele
citesc cu voce tare un poem
ți-l trimit
să mă auzi cum te iubesc
mereu pe alt glas
suntem la capătul a tot ce ne-a rămas
când închidem ochii și iubirea
se desface
din poleială
cu mâini de copil
așa te ocrotesc în palme
să nu sting vreo clipă candela
deschid ferestrele și bat în geam
ca și când mi-aș deschide sufletul
și dincolo ar zâmbi Dumnezeu
ai zâmbi
la capătul acestui poem
la doi ani și două luni distanță de noi.
Pe Tine
Pe Tine Te lăudăm
de la Buzău spre Maramureș
leagănul poeziei mele
o singură inimă
azi, când pădurile ard
și copiii ne plâng în vene
când ploile se zbat în cochilii de melc
și claustrofobi de sens
coborâm în salina durerii
azi, când pierdem și regăsim
respirația în genunchi
la picioarele Crucii
azi, la moara cu apă sfințită în dor
de la un capăt la altul
hotar în hotar
o singură limbă
vorbită și plânsă
niciodată uitată
Pe Tine Te fericim
Maică în ochii blajini ai Iubirii
iubirea sfâșiind zarea
îmbrăcată în straie de lut
o singură suflare
și omul se mişcă în raiul
ca o promisiune pe care nu o vând
nimănui
nici viselor închinate
cu fața în perna translucidă a fricii
așa Te mărim
și chipul din icoană
zâmbește imperceptibil
mâinii mele drepte
care atinge și doare.
Nu mai sunt eu
înăuntrul cochiliei
doarme poeta
cu fața spre răsărit
ca toate poveștile țesute
din poala raiului
alunecând tiptil
până devenim una.
Omul din om vindecă
Priveghez în orele mici
pașii mă poartă spre mâna sfântului
la intrare copiii adormiți pe trepte ascultă
poveștile direct din rai
lăcrimez, frumosul doare
până la ultima împărtășanie
nu mai sunt eu
cea care umblă prin lume
mă agăț cu amândouă mâinile
de racla sfântului
ating fruntea de lumină și văd
tot mai clar
cum poezia lucrează și inima nu doarme
nu mai doarme nimeni aici
părinții veghează la căpătâiul copiilor
le ating din când în când frunțile
îngerul coboară și tulbură apa
omul din om se vindecă
ies din mulțime și plâng
cu fericirea tremurând în cămara în care, Tu,
locuiești fără anotimp.
Spovedanii pe frunze
cum să-ți cer înapoi ceea ce Tu mi-ai dat
fără să cer
să-ți scriu spovedanii pe frunze
când Tu îmi înfrunzești în gând
Te simt în palma care mă strânge cuib
și rog amurgul să mă ducă spre dragostea mută
lângă mine pictorul îngenunchează
și rugăciunea lui îmi gâdilă fruntea
cercetând m-a certat Domnul
dar morții nu m-a dat
nu m-a dat.
Tac și mă rog
pentru femeile care pierd și se ridică
pierd și plâng
pentru sora mea
și toate viețile îngropate sub călcâi
ce aș putea să-ți spun și Tu să nu știi
mă așez pe covor
a nins cu fulgi răzleți azi
a nins prin gene
străzile se mătură de ultimele semne de sărbătoare
poți curăța în suflet
să auzi zăpada topindu-se
cristalul plângând pe pereți
nu iau înapoi nimic
nimic al meu
de împrumut
visez alb și sângele minte că n-a văzut
pasărea cu ciocul roșu
cântând la fereastră.
Întorc capul spre pictorul îngenuncheat
spre tabloul din tablou
spre viața ca o ramă decupată
în hârtie
dacă îi mângâi mâna dreaptă
îmi intră în inimă un ghimpe
scrijelesc cerul
cu dinți de lapte.
Lecția de poezie
Trei file din noiembrie
trei muze triste la mormântul tău
trei vămi peste care poezia trece
cu lecția învățată pe de rost
recit vers după vers
și pasărea oprită din zbor își rotește capul
ochiul ei golit de orice grijă mă privește
simt timpul alunecând din dicționar
nu mai definesc nimic
al meu
Am prins frunzele de arțar în palma stângă
simțeam sângele lor
arzând în încheieturile pământului
sunt bine
este primul an când nu mai aștept semne de dincolo
să plec din lume cu lecția învățată
primul an în care te iubesc pe de rost
așa cum îmi ești
moarte și călăuză
ridicare și cădere
primul an când îți aștept fiul
să mă îmbrace în haina albastră
a iertării.
Lucrurile care nu se spun
Ești bine, părinte?
Am îmbrățișat o durere
și soarele creștea în piept
deși nici ziua nu devenise mamă
nici noaptea se apropia tiptil
doar visul prins în cuiul inimii
își mișca ochii,
de când îmi sunt
și părinte și copil
fără leac
lucrurile care nu se spun
se pritocesc
până când limpezi de sine
încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,
nu știu dacă verile dospesc cuvinte
doar cerul se bucură ca de-o maică
adormind pentru lume.
Ești bine, părinte?
Mai crești copiii blândelor dureri
ca și cum ar fi ai tăi
mai vii spre mine cu pasul gol
în liturghia dimineții
să bați pe umăr timpul,
prietenul orfan
cu ziua niciodată mamă
și noaptea smulsă din cuibar;
simt oasele sfinților cum se adună laolaltă
într-o singură făptură
și lucrurile care nu se spun
cântându-se la asfințit
într-o singură durere
prohodită.
Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.
Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.
O lume de tină
Schițez punți fragil construite
din pământ și apă
din memoria degetelor orbecăind
m-am trezit
neștiind dacă visele sunt de cleștar
sau apa adâncă îngheață sub poduri
văd o femeie pășind între maluri
poartă încă lanțul
te poartă de la un capăt la altul
curge un cântec despre viață și sete
despre Iisus și pietre,
Dumnezeu este acolo unde n-am construit nimic
pe un coridor lung iubirea aleargă
când bocetul lumii este o năframă
legănându-se pe umerii goi
doar vocea ta urcă-n plămâni și prin coaste
două cioturi de aripi rămase de strajă
îi duc femeii o cană cu apă și vin
zâmbește și lanțul se rupe
pe drumul spre Ierihon
un orb vede
oamenii așa cum sunt
ce curaj
să plimbi amintirile de pe un mal pe altul
și dezrobite să alunece oarbe
Azi Iisus vindecă un om cerșind
o fărâmă de timp prin cristalinul mort
dar sufletul viu
precum iubirea femeii și apa din cană
și vinul vărsat din rană
azi punțile dorm
unite în lumină
o lume de tină își leagănă fiii în orb.