POEZIE: Mihaela Roxana Boboc

Colinde, colinde
în biserica ta plâng 
până la ultimul gând 
pruncul încape într-un glob
pictat de mâna 
mea stângă. 

***
Sunt pelerinul fără poveste 
locuiesc într-o fotografie 
mereu alta
respir prin jurnalul de călătorie 
Copila mă așteaptă 
acasă este un plămân înnegrit de dor. 

***
Mesajele curg 
scriem despre orice
punem spirt pe rană 
umblăm bandajați pe străzile pietruite 
ale vechiului oraș 
în căutarea perlelor de Ohrid. 

***
Plouă de două ceasuri între munți 
autocarul ne poartă poverile 
ne ghemuim ca-ntr-o matrioșcă 
din care vom scoate la întoarcere 
rând pe rând suveniruri 
curcubeul leagă cerul de pământ 
sub ochii pelerinilor
lăcrimează poetul. 

***
Ne rugăm în limba română 
la Skopje 
privim frescele mutilate 
din chipurile curate ale sfinților 
Macedoniei curge pace 
fiecare își poartă tăcerea 
pe umeri
Iartă-mă! 

***
Skopje. Ohrid. Skopje
Acasă este un cerc de foc
inima călătorește din loc în loc
mâna pictorului se odihnește 
pe fresce sfinții vorbesc o altă limbă
din mine a rămas doar sufletul.

***
Pelerinul este în fiecare zi altul
îmbrac straiele Mariei
în timp ce la popas îmi torn o cafea amară 
o plimb pe cerul gurii
cu ochii în zare
un înger coboară muntele în nori 
privirea mi se încețoșează 
de parcă am strâns toate numele
în pumn. 

***
Statuile plâng 
odată cu ploaia care se îmbibă 
în geaca mea subțire 
în părul mereu în dezordine
pe obraji am cicatrici 
despre care nu vom vorbi
podul de piatră îmi primește pașii și dragostea 
se aruncă de pe pod în încercarea de a rostogoli
poezia dincolo.

***
Jocul mâinilor căuș
încercând să prind pulsul zilelor
fără tine
tusea
setea
mirosul de portocale și pește
dezlegări de care nu mai avem nevoie.