POEZIE: Monica Pillat

Întoarcere

Sui poteca de cuvinte,
Care lăsa cetatea-n urmă 
Și merse mult, până când Steaua
Îi dezveli în întuneric
O așezare părăsită.

Părea să fie o chilie,
Făcută-n grabă dintr-un staul,
Cu fân pe jos, iar în icoana,
Prinsă de grindă, se deschise
O poartă către altă noapte
Și când pătrunse înăuntru,
I se sfinți din nou privirea. 

Visând la tine

Nu, niciodată nu sunt eu,
De câte ori m-aplec pe unde,
Ceva din Tine îmi răspunde,
Înveșmântat în chipul meu.

Da, mă uitam pierdută-n ape,
Visând la Tine, și-ai venit,
Înfășurat în infinit
Și mi Te-ai strecurat sub pleoape.

Ce văd cu ochii Tăi acum,
Numai lumina poate spune,
Când se preface-n rugăciune,
Lăsând cuvintele pe drum.