POEZIE: Nicolae Corlat

Nicolae Corlat, născut la 1 iulie 1965, Sulița - Botoșani, poet, eseist, publicist, critic literar. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru CopyRo. Fondator al Societății Culturale Agora - societate a tinerilor scriitori botoșăneni, al revistei de poezie Agora, al Fundației Culturale Hyperion, membru în redacția revistei de cultură Hyperion. Cărți publicate: volumele de poezie Grădina cu zaruri (Editura Axa, Botoșani - 1997), Bucuria (Editura Dacia, Cluj Napoca - 2002), Veți crede că nici nu exist (Editura Timpul, Iași - 2004), Vindecătorul de umbre (Editura Tipo Moldova, Iași - 2010), Deja vu (Editura Tipo Moldova, Iași - 2010), Îngerii vin când nu-i chemi (Editura Junimea, Iași - 2015), proză în volumul colectiv La Beclean pe Someș, cândva (2004, 2008). A publicat poezii și proză scurtă în antologii, volume colective și reviste literare, în limbile: română, germană, franceză, rusă, albaneză și arabă. A fost distins cu numeroase premii și distincții, dintre care: premiul de debut al Editurii Axa, premiul Uniunii Scriitorilor din România - filiala Iași, premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, premiul Festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei, premiul Galelor APLER, Titlul de Poet al Iașiului în anii 2015, 2023 și 2024.

Lumina
Doamne a toată plinătatea cuvântului
ceața s-așază printre rânduri nescrise
unde litera nu e os din osul tău, domnesc,
ia mie pustia din cele cuvinte umbroase
pentru limpezirea sufletului
și dă-mi în schimb simplitatea
ia zumzetul și dă-mi tăcerea grăitoare 
de pace
dintre toate miresmele lumii 
aducătoare de tristeți și morminte
lasă-mi doar trăirea
întru duh aducător de nădejde
fă-mă Unu cum eram;
dintre toate urcioarele pline
pe Tine te-am ales cale să-mi fii
punctul întoarcerii dinspre nicăieri,
Lumina

Reverberație
e un miracol să te știi aici
să fraternizezi cu văzduhul 
niciodată la locul lui
precum o inimă
dangătul de duminică 
s-așază în tăcerea casei tale
îl simți înaintând spre centrul ființei
te transformi ușor în amintire
printre munți răsar stele ademenitoare
coboară prin întuneric spre inima ta 
într-un descântec de seară
te iau de mână de la un capăt la altul
apoi te ofer furtunii

Nașterea
să privești imensitatea precum 
îngerului i-ai vedea tăcerea
închizându-i-se în inimă până devine 
foc lucitor
deasupra apelor 
apoi să zbori în chip de pasăre spre lumină
la ora nașterii tale să-ți dezlegi văzduhul 
ca pe-un rug
curgând cu soarele spre valea din care 
nu te mai poți strânge
laolaltă cu oamenii
să nu mai știi cuvintele rostite atunci
între zăbrele ce cresc odată cu tine 

balada tăcerii
sunt prins în păcat precum cununa de spini
pe capul împăratului
în fiecare zi construiesc cetatea
din care El va ieși cu moartea 
peste moarte călcând
îi acopăr numele cu vorbe
împărtăși-mă-voi cu lumină
în noaptea Luminii
scriu în înalt
munții din jur își îndeasă tăcerea 
doar câinele mai dăinuie prin lătrat
o mie de ciori dansează în cer
și pe pământ

vezi, ziua aceasta începe cu ieri
din pământ izvorăsc umbrele morților
răsfirate în aer
numai zborul ucide
numai razele acestea din palmă 
știu măsura înfrângerii

și tu vii frate al meu
de nicăieri
pleci peste câmpii abstracte în neant
precum linxul înamorat în dimineți cu pâcle de rouă
adormite în plexul luminii

Întruparea
Sculptată-n lumină
frunza lăuză
marea în scorbură
roua s-auză
zarea senină

Glasul păsării
răsună argintul
grea de-ntrupare
s-arată steaua
pământul

La închinare vin magii
străinii 
mântuie spinii
dintr-o cunună
osârdii
s-adună 
cetele humii

S-avântă cocoșii
zorii să-i cheme
de dor
plâng toate
toate eterne

Sfânta treime
suntem trei și locuim în apartamente 
de gheață
fiecare în inima celuilalt sapă un tunel 
prin care evadează în lume
niciodată n-am fost mai săraci ca acum 
când ne punem tichie de aur
niciodată n-am urlat ca acum când 
privighetorile surde
rătăcesc în dimineți cu luna risipită 
pe dealuri

și totuși prin văzduhuri triumfă 
în fiecare din noi
primăvara

Învierea
te priveam în oglinda din care plecaseși
în fața frumuseții rămâne muțenia
îți caut identitatea în deșerturi de sare
în care soarele se scufundă albind umbrele șovăitoare 
sub pași acvatici
printre râuri evadate din real

numai vocea ta nu străbate
zidul de purpură 
Doamne-Dumnezeule
la ceruri urcă muzica nopții
printre sfincșii neîndurători
precum lumina Ta
din care plecasem
te priveam în oglinzi curgătoare 
prin sahare aud foșnetul valurilor 
memoria mea imediată a-nvățat 
să nu mintă
numai pe mine nu mă zăresc nicăieri

punți arcuiesc în zare întunericul
peste care pășești aievea

Răstignirea 
Și parcă aud de undeva din profunzimea icoanelor glas de ape
Peste care pășim aievea,
Pășim aidoma Lui pe ape, fără gânduri 
Numai duhul sălășluiește-n aripile acestea nevăzute, de îngeri
Așa toată primăvara asta
În care stai prea departe.
Apele s-au retras 
Pașii s-au uscat odată cu frunzele 
 
Și parcă aud: „Noi, Dimitrie Stelaru, 
n-am cunoscut niciodată Fericirea”
Îngerul mut îngerul stelelor
Cobora trupuri de pe spânzurătoare
Seara sub luna imensă umbra lui cobora 
cu noi în năvoade
Cerșind jumătate, jumătate din preaplinul paharului
Noi n-am jertfit nicicând amintirea
Ca un rug s-a urcat pe brațele noastre
Învinse, ca un rug urcător
Spre sărbătoarea Ființei