POEZIE: Nicolae Stoia

RĂDĂCINI 

Mereu m-am simțit neacasă dincoace, 
pesemne că rădăcinile mi-au rămas dincolo.
Şi pentru ca să nu mi se tot spună 
că nu prea par a fi de-al locului
mi-am încropit și eu un pustiu de sălaș.
Sunt liniştit acum, nu mă mai tem. 
Mă tem numai când pereții sălaşului 
latră la mine; îi ademenesc cu un os. 
Nici gând să se molcomească. 
Le-azvârl picioarele să le-nfulece 
că arareori nu se poticnesc; mai bine 
le-arunc tot că tot degeaba îl port.
Tu de ce te uiți cu atâta frig la mine? 
Am lepădat tot. Ce mai vrei de la mine? 
Pe mine mă vrei? Ia haina asta care 
mă strâmtora şi cât de bine-i aşa gol 
să te înalţi şi să-ți regăsești rădăcinile. 

CEARTĂ

Pârâind de mânie au venit clipele 
și cu gura lor verzuie, ca de hidră,
m-au certat pentru că eu, 
neatent cum sunt, am spart
gâtul de smarald de la clepsidră
și acum bolborosește pe jos 
tot sângele ei clepsidros. 
Să m-adun, să vin și să repar
mi-au cerut, neînduplecat,
ceea ce eu ca un necugetat
și neîndemânatic am stricat. Dar 
anii din clipa aceea au trecut și 
eu nu mă mai mut, rămân aici 
să petrec cu bătrânele stele 
și să depăn împreună cu ele, 
pe tăcute, amintiri vechi, adânci, 
ascunse, doar de noi cunoscute.

CLIPA TRANDAFIRULUI 

Lucrurile numai urechi
stau pironite locului
îşi ţin răsuflarea 
și descumpănite ascultă. 
Şi-a curmat 
până și răsbătrâna vreme şirul
şade în odihnire 
cu oasele neîntoarse 
şi tace. 
Nu tace,
vremuieşte
și cată cu mirare 
cum, 
învăscut cu mireasmă de taină, 
înfloreşte sfios trandafirul.