POEZIE: Nicolae Stoia

Fraţi
Cum ar putea cerul 
din sihastra sa veșnicie 
să se apropie 
de plăpânda țărână 
și cum i-ar auzi chemarea, 
cea de nimenea pricepută?
Rotindu-se pe osii 
molcom-unduitoare 
cerul se pogoară 
și își primenește fața 
în lacrimile țărânii
cu zvoană în ele 
de mireasmă divină
și cu suavă înduplecare 
se smerește în fața 
mai puținului ei trup 
pentru că cerul 
și țărâna sunt fraţi.

Rembrandt: Lecţia de anatomie 
Privirile îndrăznețe și mâinile 
zugrăvite cu dorințe aprige 
ar vrea să pipăie taina cărnii
smulgând țesut după ţesut,
apoi un os după un alt os, 
apoi un nerv şi apoi altul...
Bisturiul nărăvit întru dorință
străpunge fâşie după fâșie 
și se prelinge în abisul cărnii. 
Din străfundul ei neguros 
un ochi pieziș, neînvelit în carne,
ochi fără vedere se ivește țipând: 
Cărările întortocheate ale cărnii 
se prăvălesc în neagră noapte. 
Din afundișul cărnii strigă 
nestrămutat dorul după Lumină.
 
Femeia
Tihnite în rosturile lor odraslele Firii 
hălăduiau otova pe căile lor anume:
slăvita lumină, apa, ţărâna: osiile Zidirii,
încât Și-a zis Preanaltul că sunt bune. 

Stăpâne milosârd, mi-s de priinţă foarte,
grăi cel proaspăt-iţit din scutecele humii,
și văi și lunci cu verde fraged învârstate; 
însă înfiorat întreb: în rotunjimea lumii

cele cu rânduială spre desfătarea firii
de ce se mistuie de jindul împlinirii? 
Unde îşi au acestea ferecată cheia? 

Adumbritor sta Naltul furat ca de-o ispită 
cu chip de întrebare nebinevenită
și-ntr-un amurg de gând le dărui femeia.