POEZIE: Nicolae Stoia

COMPĂTIMIRE
Șarpele a fost milos cu mine, a văzut 
rana verzuie lăbărțată pe trupul meu 
și nu m-a mușcat ci m-a întrebat 
când m-am pricopsit cu ea. 
M-am născut cu ea dar la început 
a fost mică de tot apoi a tot 
crescut, 
pe nebăgate de seamă a crescut.
Și nu i-ai aflat nici un soi de leac?
m-a întrebat compătimitor șarpele. 
Nu, nu i-am aflat. Vai, vai ce 
trist!
îmi zise șarpele plângând.
De ce plângi? l-am întrebat. Plâng 
căci rana ta e la fel cu rana mea. 
Cum, și tu ai o astfel de rană? Vai, 
vai ce trist! i-am zis. Apoi i-am zis: Și 
ajuns la aman nici tu nu i-ai aflat leac? 
Nu, nu i-am aflat nici de leac, 
zise șarpele plângând și mai 
abitir. 
Nu fi trist! i-am zis. Mai bine 
hai să plângem împreună. Și 
în timp ce plângeam împreună 
lacrimile se preschimbau în răni verzui 
care potopeau întreg universul. 

PIATRĂ RENEGATĂ 
Visam că sunt o piatră și 
le vorbeam pietrelor în graiul lor. 
Trăgându-se în sinea lor 
pietrele mă iscodeau și își șopteau: 
Păscut de friguri și năpădit
de ierburi și vânturi selenare 
el n-are nici o greutate în sine 
și nici măcar umbră nu are;
el nu e de seama noastră
ci el este pentru sine el.
Eu cu o aprigă încrâncenare
mă lepădam de nevolnicia 
graiului meu și mă căzneam 
să înduplec sufletul pietrelor 
spre crezare. Dar nu izbândeam 
ci rămâneam o piatră 
însingurată 
de pietrele celelalte renegată. 

FLĂMÂND DE LUMINĂ
Două stele logostele
m-au luat de câte-o mână
și m-au dus hăt sus cu ele
să-mi dea să mănânc lumină.

Mănâncă cu nemăsură,
mi-au zis ele deodată,
satură-ți flămânda gură
cea mereu nesăturată!

Ca pe-o rază rea de frig
m-a privit mândra lumină
când am dat să îmi înfig
gura să dumic lumină.

Zicându-mi că din lumina
cea-ntru taină plăsmuită
să mănânce poate numai
cel cu gura din lumină făurită.