Poezie: Octavian Soviany
Octavian Soviany s-a născut la 23 aprilie 1954, la Brașov. Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Este doctor în filologie al Universității București (2008); Debut: revista Echinox, 1975 - simultan cu poezie și critică. Între cărțile publicate: Poezie: „Ucenicia bătrânului alchimist”, Dacia, 1983. „Cântecele desăvârșirii interioare”, Albatros, 1994; „Turnul lui Casanova”, Pontica, 1996; „Provincia pedagogică”, Cartea Românească, 1996; „Textele de la Montsalvat”, Axa, 1997; „Cartea lui Benedict”, Vinea, 2002; „Alte poeme de modă veche”, Pontica, 2004; „Scrisori din Arcadia”, Paralela 45, 2005; „Dilecta”, Cartea Românească, 2006; „Pulberea, praful și revoluția”, Casa de Editură Max Blecher, 2012; „Dicționarul de rime”, Vinea, 2013; „Călcâiul lui Magellan”, Cartea Românească, 2014. Proză: „Textele de la Monte Negro”, Pontica, 2003; „Viața lui Kostas Venetis”, Cartea Românească, 2010; „Casa din Strada Sirenelor”, Hyperliteratura, 2017; Teatru: „Strălucirea și suferințele filosofilor”, Ghepardul, 1992; Critică literară: „Textualism, postmodernism, apocaliptic”, 1, Pontica, 2000 etc.
Sonete
(1)
În nebuloasa unui somn mereu
Ca-n centrul unei sfere cristaline
Cuvântul era-nchis în Dumnezeu
Şi Dumnezeu era închis în sine
Căci Tatăl însuşi se tăcea în Fiu
Aşa cum Fiul se tăcea în Tată
În timp ce ca un abur străveziu
Acum era cuprins în niciodată
Şi nu era nici lume nici nelume
Ci doar îmbrăţişându-se plăpând
Cuvântul odihnea în Sfântul Nume
Şi Sfântul Nume odihnea-n Cuvânt
Îngemănând în tainica lor fire
Tăcerea dinainte de rostire
(2)
Ardea Cuvântul ca un foc domol
Dar cu lumina totuşi orbitoare
Şi se făcură astfel plin şi gol
Şi-a fost repaos şi a fost mişcare
Orânduite toate la soroc
Şi începând de-atunci ca să se cheme
O-ntindere cu numele de loc
Iar cealaltă cu numele de vreme
Așijderi zămislite de Cuvânt
Care-şi rotea puterile-n inele
Şi-au fost pe urmă ceruri şi pământ
Şi apă şi uscat cu toate cele
De la tocmirea primelor lumine
Cuvântul Sfânt rostindu-se pre sine
(3)
Ca-ntr-un abis adânc de taină grea
Şi totuşi cât se poate de senină
Cuvântul era viaţă ce via
Iar viaţa ce via era lumină
În timp ce un popor de oameni prunci
Sub cele şapte sfere rotitoare
Trăia ferice-n apele de-atunci
Cu mult mai străvezii şi mai uşoare
Căci izvorau de-a dreptul din Cuvânt
Iar oamenii din prima seminţie
Nici nu aveau pre dânşii alt veşmânt
Decât un soi de teacă străvezie
Prin care – cu puterea lor divină
Treceau prin dânşii raze de lumină
(4)
Necunoscând apus au răsărit
Cu Tatăl şi cu Duhul de o fire
Lumina întru beznă a venit
Şi n-a putut-o bezna biruire
Deşi era ascunsă sub obroc
Şi-şi domolise licărul eteric
Asemeni cu un germene de foc
Înconjurat cu coji de întuneric
Şi s-a făcut apoi lumina trup
Iscându-se din Tatăl ca o boare
Iar Duhu-n chip se spune de hulub
Plutea deasupra apelor primare
În vreme ce jertfindu-se pre sine
Lumina pogora-n întunecime
(5)
Şi-a fost Cuvântul cel dintâi născut
Cu toate ale lucrurilor nume
Şi lumea doar printr-însul s-a făcut
Dar a rămas necunoscut de lume
Şi-a pogorât domol printre ai săi
Înfăşurat în raze diafane
Dar oamenii umblau pe alte căi
Şi-aveau cămăşi de piele grosolane
Iar când bătea la uşa lor smerit
Spre-ale-mbuna răutatea şi asprimea
N-a fost în nici o casă găzduit
Căci oamenii iubeau întunecimea
Lucrându-şi trişti pământul fără spor
Şi era negru foarte ochiul lor
(6)
Punând pre firea toată sfânt altoi
Şi-adânc smerindu-ţi tainicele raze
Te-ai îmbrăcat Cuvântule în noi
Ca-n nişte haine tare flenduroase
Şi izvorând din Tatăl luminiş
Ca să ne speli Cuvinte spurcăciunea
Tu goliciunea noastră coperişi
Şi noi îţi coperirăm goliciunea
Tu singur Dumnezeu adevărat
Ce niciodat’ nu pregetă au doarme
Iar carnea noastră nu te-a-ngreţoşat
Când ai primit să fii şi tu de carne
Şi-ai pogorât din slava ta Cuvinte
Ca să ne fii şi ca să-ţi fim veşminte
(7)
/o rugăciune a menestrelului/
Ferice Doamne cei săraci în duh
Toţi cei ce flămânzesc şi însetează
Şi vrabia ce zboară prin văzduh
Şi râma ce prin mila ta viază
Ferice fulgul moale de omăt
Ferice şi de melcul din otavă
De cei ce n-au văzut şi-acuma văd
De văduvă şi biata ei carboavă
Ferice iarăşi şi de menestrel
Că n-are-n spate haine pe alese
Căciulă groasă nici cojoc de miel
Şi doarme beat sărmanul pe sub mese
Dar poartă pe pieptar ca pe-o răsură
Din sângele tău sfânt o picătură