POEZIE: Passionaria Stoicescu
ÎNTR-UN CER
Există cuvinte care mă dor,
nu-şi pot umple făptura...
Doar atât - le rosteşte gura
şi gol e destinul lor.
Pe dinafară dibace
îmbrăcând acel sec mincinos,
pe dinăuntru găoace
cu golul melodios...
I-auzi: „milă”, „iubire”, „pace”...
E plină viaţa de ele
ca noaptea spuzită de stele,
adică de focuri abia văzute,
pâlpâind într-un cer,
amintitor de tărâmuri pierdute,
nici nu luminează, nici nu-ncălzesc,
până pieri, până pier...
MÂINE
Mărturisesc, mă disperă oricând
unul şi acelaşi cuvânt: „Mâine”,
un fel de început de cap fără trunchi,
care există, dar nu există,
care dă de-a dreptul sau cu straniu ocol,
care e plin pe cât e de gol...
„Mâine” - zădărnicind
sau născând
adevăruri/ poveşti,
o promisiune de puşti imberb,
ticăitul neauzitului ceas,
nici substantiv, nici adverb,
în care nu ştii dacă mori sau trăieşti,
încremeneşti sau faci înc-un pas.
Gândurile cad ca-ntr-o ceaţă...
Despre „Mâine” nimeni nu ştie
nici în eter, nici pe hârtie -
sau ce ştie, n-ar vrea să spună,
cum că el e cealaltă faţă,
cea nevăzută din Lună...
„Mâine”, un fel de cifru în Braille,
fiindcă e orb cine citeşte,
fiindcă e mut cine-l pronunţă,
fiindcă e surd cine-l ascultă...
Te pipăi cu bucurie ocultă
şi nu-ţi rămâne decât în rugă
să cazi murmurând:
„Mulţumesc, Doamne,
pentru Ieri, pentru Azi!”
NOROI
În sâmbăta ploii
cu frunzele-n nuntă,
un mort se-mpământă...
Deschid fereastra spre cimitir
şi fără să-l mai audă
trei preoţi în şir,
pentru cei vii cântă,
prevenitor cântă:
„Pe Dumnezeu
nu le e dat
oamenilor a-L vedea...”
Sufăr, mă tulbur nespus,
nu din pricina celui dus,
ci a noastră
jalnici rămaşi,
câştigători păgubaşi
care nu-L vom vedea,
noi, cei plăsmuiţi după chipul
şi asemănarea Sa...
Mă dor suflet şi gând
să înţeleg în sfârşit
sub soarele obosit
milenii la rând,
de ce nu se poate
privi pe sine
şi pe de-a-ntreg
nimeni-nime:
fărâma Celui de Sus din noi
s-a înecat în noroi...
NUMAI AŞA
Din tot ce-a fost sortit să dispară,
praf să se facă,
praf să se-aleagă,
o fărâmă poate să reînvie,
să renască lumea întreagă:
Numai Sufletul să o ceară,
numai Harul s-o hăruiască,
numai Gândul s-o acordeze,
numai Iubirea s-o scrie!
Numai așa, Poezie!
SEMNUL DE ÎNTREBARE
Măruntă-i viaţa şi puţină,
şi vremea tot ne-ndeajunsă,
când vai! răspunsul e-o răspunsă
de ce-o să afli pân-la cină.
Gravidă cu-altă întrebare,
jucându-te din soartă-n soartă,
răspunsa-n nerăspuns te poartă
chiar pe cărarea aflătoare...
Exişti?! Să-ntrebi îţi e făptura
spre a se minuna de toate,
cu tot schimbatul, neschimbate,
fără răspuns să-i dea măsura.
Marele semn al tău sub soare
rămâne semnul de-ntrebare!