Poezie: Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 - d. 8 ianuarie 1896) este unul dintre marii poeți francezi și ai lumii, aparținând curentului simbolist, fiind considerat chiar reprezentantul cel mai seamă al acestuia. Versurile sale de început cuprinse în volumul "Poeme saturniene” din 1866 au reminiscențe din parnasieni și din Charles Baudelaire, arată înclinația sa spre melancolie, dar și acea căutare obsedantă a armoniilor muzicale. A publicat volumele: `Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, "Înțelepciune” (1881),

"Odinioară și altădată” (1885), "Iubire” (1888), "Elegii” (1893) etc. În celebra sa "Artă poetică”, din 1855, arată care sunt notele caracteristice ale esteticii simbolismului: "Muzica înainte de toate”, "Sucește gâtul elocinței”, "Nuanță, nicidecum culoare”.
Grupajul pe care îl publicăm face parte dintr-un volum în pregătire cu traduceri din Paul Verlaine realizate de scriitorul Octavian Soviany.

ACVAFORTE
Lui François Copée

I. CROCHIU PARIZIAN
Luna spoia coperișe cu zinc,
Parcă-n unghiuri obtuze,
Și vedeai cum din hornuri încet se preling,
Toate-n formă de cinci, niște fumuri confuze.

Cer cenușiu. Vânt turbat fluiera
Precum un fagot.
Friguros și discret, un motan mieuna,
Era straniu de tot.

Eu umblam cugetând la divinul Platon
Și la Fidias
Și la Salamina și la Marathon.
Albastru clipea felinarul cu gaz.

II. COȘMAR
Trecu prin visu-mi, nu o dată,
Ca vântul răscolind zăpadă,
În mâna lui ținând o spadă
Și-un mare ornic cu nisip,
Un mândru chip,

Ca-ntr-o nemțească fantezie,
Bătând orașe și câmpie
Munți, fluvii, cu statornicie,
Apoi din codri-n vale iar,
Pe-un armăsar

Roș-pară, gata să perinde.
Fără căpăstru, fără chingi e.
Fără cravașă a-l încinge,
Printre suspinele din greu
Mereu! Mereu!

O pălărie cu lungi plume
Umbrește ochiu-i de tăciune
Ce se aprinde și apune,
De parcă-ar fi un foc stingher
De revolver.
Ca o aripă de șoimană
Ce are de furtună teamă
Și-o ia prin cerul sur la goană
Posomorâtul lui veșmânt
Pocnește-n vânt.

Și își etală cu orgoliu
Torsul de umbră și ivoriu,
În noaptea ce-i ca un lințoliu,
Lăsând să-i clănțăne apoi
Dinții treiș’doi.

III. DUPĂ TREI ANI
Portița împingând-o, cuprins de tulburare,
M-am dus până-n grădină, să hoinăresc puțin,
De dimineață, până e soarele blajin,
Și peste flori așterne o jilavă lucoare.

Nu s-a schimbat. Văd iarăși aceleași foișoare
Și bolțile de viță, iar băncile mai țin,
Havuzul scoate încă un susur argentin
Bătrânul tot mai plânge și plânsul său amar e.

Iar rozele palpită ca ieri. Și tot ca ieri
Se leagănă iar crinii, purtați de adieri;
Mi-e foarte cunoscută oricare ciocârlie.

Și stă-n picioare încă, într-un ungher, Veleda
De ipsos, ce-și cojește trecuta semeție,
-Mâhnită-n boarea fadă, ce-o-mprăștie rezeda.

III. MARINĂ
O mare lividă
Palpită sub lună,
Sub luna cea brună.
Și iarăși palpită.

În cerul opac
Un fulger, în pripă,
Tăria despică
Precum un zigzag

Și fiece undă,
De-a lung de recif,
În salt convulsiv
Lucește și urlă.

Iar din firmament,
Cu vântoasele-i crude,
Un tunet se-aude,
Atotprezent.
IV. EFECT DE NOAPTE

E noapte. Și e ploaie. Pe cerurile teșe
Se decupează-n zare, din turnuri și din fleșe,
Un burg teuton ce-și pierde contururile-n spații.
Câmpia. Și o furcă în care spânzurații
Pișcați de corb cu pliscul, ca apucați de streche,
Dansează prin văzduhuri o gigă nepereche,
Iar ale lor picioare li-s lupilor merindea.
IIice și tufișuri spinoase pretutindea.
Și ce spăimos arată frunzișul lor zburlit
Pe-acest fundal de schiță, cu scrumuri înnegrit!
Apoi, mânând din spate, cu sila, trei ocnași
Desculți, vreo două sute cincizeci de poterași
Sosesc în marş, cu lăncii ce prin văzduhul dens
Cu lănciile aversei lucesc în contrasens.

V. BURLESCĂ
Având piciorul gol montură
Și aur numai în priviri,
Ei tot pășesc spre aventură,
Rufoși, cu tulburate firi.

Le ține înțeleptul predici,
Neghiobu-i plânge de-obicei.
Pe când ștrengarii le pun piedici,
Iar fetele își râd de ei

Ce-i odios din cale-afară
La dânșii, ba malefic chiar,
E aerul, în fapt de seară,
Că tocmai ies dintr-un coșmar;

Crispându-și mâna pe chitare,
În toată libertatea lor,
Ei scot pe nas cântări bizare
De răzmeriță și de dor.

Și-n fine-n ochiul lor se cerne,
Fiind râsu-plânsului temei,
Iubirea celor ce-s eterne,
Străvechii morți, defuncții zei
- Umblați, dar, voi, cu trase chipuri,
Hoinari cu mers neabătut,
Printre prăpăstii și nisipuri,
Sub ochiu-nchis de rai pierdut.
Firea și omul se-aliază
Spre-a pedepsi cu zel nespus
Tristețea-vă orgolioasă
Care vă ține fruntea sus

Și, să răzbune blasfemia,
De-a fi sperat cu-atâta spor
Vă lasă fruntea în robia
Și-n voia elementelor.

Vă arde iunie, decembre
Vă-ngheață oasele, adânc,
Iar febra vă pătrunde-n membre
Care ca trestia se frâng.

Și, când durerile vor trece
Și-o să muriți într-un sfârșit,
Cadavrul vostru, slab și rece,
Va fi de lupi disprețuit.

VII. UNEI FEMEI
Aceste versuri - ție, ce consolezi mereu,
Cu ochii-ți plini de jale sau plini de voioșie,
Cu inima-ți curată și-atât de bună. Ţie
Aceste versuri smulse necazului meu greu.

Și fără de astâmpăr e tot coșmarul meu,
Care sporește-ntruna, întocmai ca o mie
De lupi ce știu să muște și știu ca să sfâșie,
Tăcând să-mi sângereze amarnic soarta. Eu

Ah! sufăr, sufăr tare, iar geamătul iscat
De primul om, pe vremuri din raiuri alungat
Pe lângă-al meu idilic îmi pare că vibrează.

Ci grija ta de mine-ar putea să fie ca
Un stol de rândunele pe-un cer de după-amiază,
Iubito,-ntr-un septembre menit a-nduioșa.

Traduceri de Octavian Soviany