Poezie: Poeți în recital la Caraiman

Ioan Pintea
Candela

despre candela Maicii Domnului
nu am prea multe a vă spune
arde în fiecare zi şi în fiecare noapte
până la epuizare
arderea ei e total străină de viaţa oraşului nostru
şi absolut nepăsătoare în faţa frigului şi a fricii
a vântului rece şi a viscolului şi a ploilor
din luna noiembrie
poate fi atinsă cu mâna de femeile evlavioase
poate fi privită intens de copiii împărtăşiţi
tremurând asemeni unei aripe de arhanghel
pâlpâind îmi face semne gingaşe
în timpul liturghiei
seamănă mult cu inima violetei
care palpită în sus şi în jos
din prea multă dragoste
ea
e cheiţa de aur cu care deschid uşile raiului
şi mă uit tulburat înlăuntru
în sfârşit
descoperind Frumuseţea ascunsă şi Gloria
ea
candela aceasta focul acesta mic şi neîntrerupt
e ameninţarea mea cea mare
împotriva întunericului şi a morţii
din când în când
degajă un firicel de fum albăstrui şi subţire
care e aidoma cu sufletul mamelor
de acesta mă agăţ încrezător la momentul potrivit
şi urc şi nu mă vedeţi
şi credeţi că mai sunt printre voi

Ștefan Mitroi
Uitare

În cele raiuri, abatoare stranii
Și-așteaptă rândul la tăiere anii
Pe care nu îi vom trăi nicicând.
Ceilalți, ai vieții, face-s-or pământ!

Și-or crește spini, și-or dănțui fânețe
Iar Domnul va-ncerca să ne dezvețe
De chipul nostru, semănând uitare
Sub lemnul crucilor din calendare!

Cristian Muntean
De te voi uita, Ierusalime,

părţi din trupul meu
se vor frânge mustind a portocale
stricate
în nepăsări fireşti.

De te voi uita, Ierusalime,

sângele meu va curge încet,
hrănind seceta pustiului
în amintirea jertfei
ce-a făcut din Abel - martir.

De te voi uita, Ierusalime,

mulţimea lacrimilor mele
se vor aduna în cortegiu
pe Drumul Crucii,
mărturisind Golgota,
iar întregul tău,
ce-l aduni în părţile noastre,
va sta din straja dimineţii până-n noapte,
cu buzele arzând
precum profetul.

Lidia Popița Stoicescu
Acrobație

...Spunea că lumea e o scenă
pe care oamenii joacă piesa vieții,
dramă sau comedie – totuna!
Fiecare joacă piesa vieții lui
și toți – piesa Vieții Lumii!
..............................
Lumea noastră?
o imensă arenă de circ...
unii executăm salturi mortale
– în care nu întotdeauna murim! –
alții dresăm animale
sau chiar pe semenii noștri...
iar alții
– tot mai mulți! –
îndrăznim numere de acrobație
– mai ales la trapez!...
De-acolo, de sus,
circul pare un întreg Univers,
peste care ne simțim suverani!
................................
Atotîncrezători în noi înșine,
alungăm partenerul de la celălalt trapez –
Îngerul Păzitor:
– Dă-te jos, vrem să zburăm...!
Trist, ne respectă dorința,
dar rămâne pe-aproape...

Apoi,
strigăm la clovnii de serviciu
(semenii noștri...):
– Înlăturați plasa de siguranță!
(adică pe Tine, Doamne!...)
și, în sfârșit, liberi,
balansăm,
ne aruncăm
din trapez în trapez,
până când,
cu un ultim avânt,
iată,
zburăm
spre... Pământ!

Iar el
ne soarbe,
cu forța
gravitației oarbe
de care
uitasem
se pare...!

Adrian Munteanu
Opreşte-te, îmi spun,
aruncă lestul!

'Dacă aţi avea credinţă cât un bob de
muştar, aţi muta munţii din loc." (Iisus)

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!
Ce rost am eu în lumea asta largă,
Ce val din mine stânca o s-o spargă,
Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă
Invidia. Să-i pregătesc arestul
În care nu-şi mai poate scrie testul
Tremurător în carne, ca o vargă.

Să smulg Trufia spornică-n risipă
Şi Îndoiala să o prind din mers,
Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;

Să mă citesc în spaţiul unui vers.
Destul ar fi să cred în mine-o clipă.
Aş deveni stăpân pe univers.

Florin Caragiu
Stavros
(fragment)

Inima-i ca o scoică în care asculți marea,
înotând cu ochii închiși spre un țărm inundat de razele pale ale dimineții.
Azi am bătut pe umeri un arbore secular,
i-am mulțumit că ne-a așteptat atâta
ca o cruce între măceșii îmbrățișați
– teiubescumva –
vântul ne scrie povestea în limba lui pe pielea turiștilor grăbiți.
Ne culegem semnele puse pe drum:
cruce, gură-de-aur, gavriil, maria.
Dragostea e atât de frumoasă
încât nu-i vezi începutul, nici sfârșitul,
cum ai mușca dintr-un măr scuturat de ispită.

Nicuşor Stroe
Străinul din mine

Într-un „Astăzi" răstignit
iar Fecioara naşte
şi din lutul hămesit
de Lumină paşte

Timpul, fiul lui Agar,
Pâine, Duh şi Vin,
înfăşate-ntr-un ştergar
de prânz peregrin.

În peşteră de tâlhar,
- mormânt văruit,
Fiu de carne şi de Har,
- Rug nemistuit.

Dar de frică şi credinţă,
-n dragoste topite,
Îţi aduc cu umilinţă
oameni printre vite.

Prunc tânăr, junghiat din Veci
în loc de ţapi şi de berbeci,
născut în Casa Pâinii!

Lumină Ce sângeri
în păstori şi-n îngeri
şi-n leagănul mâinii!...

Mihaela Stroe
Poem cu mânăstire nezidită

Mai tălmăcește-mi azi
Pecețile-nserării,
Te mai pogoară în fântâna
De tine ctitorită în inimă cândva,
Să-ți dau obol din apele tăcerii
Și geana insomniei din abur de cafea.
Mai dă-mi răbdarea rugii ce se-nalță
Dinspre aici spre cine știe unde,
Mai dă-mi răgazul
De-nsămânțat nădejdi în rotunde
Sau eliptice unde...
Din talazul
Lui mi-e prea frig, prea cald și încă frică
Prin duhul cuvântării tale mă ridică.
Mai povestește-mi ziua cea de mâine,
Când voi gusta din vinul tău, din pâine,
Când degusta-te-voi pe îndelete
În basmul ce-a sfârșit și-abia începe.
Strecoară-mi-te-n clipa de apoi
Cu toată-nsuflețirea visului ce-n noi
Și-a alăptat clipita de iubire
Stând blând, pe prima treaptă, la intrare
În nezidită, încă, mânăstire.

Monica Patriche
Cum aș putea să te uit?

Tu ești întotdeauna cu mine. Când pun capul
pe pernă, tu ești dinainte acolo. Când dorm,
mă îmbrățișezi. Palmele tale îmi îmbracă trupul
cu sclipiri din care înțeleg de ce ești aici.

Când îți ridici ochii să mă privești, e ca și cum
ai vedea viața ta toată, ridicată ca o mătase verde
de pe apa unui lac liniștit. Înțelesurile lumii
ni se aruncă în brațe, ca pruncii.

În noaptea aceasta, recuperez copiii care au plutit
pe apele lacului. Să văd, asta aș vrea, să văd
în întuneric toate cele uitate.

Codruț Radi
Acoladă

Al câtelea ochi
mai clar
ca ghiocul
învârte tot cerul
în juru-mi mărunt
împrăştie norii
să nu-şi afle locul
ori chipul din spate
cât e de cărunt,

Din petice rare
ce barbă-i e smocul
să nu-şi afle faţa
pe cât să-l înfrunt
când lacrima nopţii
va stinge tot focul,

Al câtelea ochi
mai vede că sunt.

Nicolae Stoia
Rădăcini

În toiul grabei lor m-au adus aici și
rădăcinile mi le-au uitat dincolo; de-abia
nu m-am putut împământeni dincoace.
Am trebăluit și-am grămădit moloz,
cărămizi am cărat, ca să-mi încropesc
și eu un sălaș, să nu mi se tot spună
că nu prea par a fi de-al locului.
Nu mă mai tem acum și nici nu mai țip;
pereții, ei țipă, se umflă și latră la mine.
Le-arunc un os, pas să se domolească.
Le-arunc picioarele, să le-nfulece, că
și-așa se-mpotmolesc și se poticnesc;
ba mai bine le-arunc tot că degeaba-l port.
Dar tu, tu de ce te holbezi așa la mine?
Gata! Am aruncat tot, ce mai dorești?
A! pe mine mă vrei, ia cămașa asta
că oricum mă strâmtora și ce bine-i să te-nalți!

Maria Dobrescu
carte cu Filip

4. ce ascunzi
în tăcerea asta, Filip
mai bine ai lăsa
să pătrundă
lumina

lucrurile ar căpăta contur
ca la facerea lumii
iar noi am deveni
o linişte

Emil-Iulian Sude
Şi a venit timpul să gătim
Mielul de Paşti

am vândut ce aveam de vândut.
noi ne-am vândut de parcă noi ne-am fi aparţinut
cam slab la trup anul acesta. cum costeliv Mielul de Paşti şi din vinderea noastră un sfert de Miel am reuşit să ne cumpărăm.

nu l-am uns nici cu mir şi nici nu l-am tămâiat. am folosit apă, vin, sare, usturoi, fiere, şi nelipsitul oţet pentru sărutul nostru.

prea mulţi eram atunci când ne-am vândut

să avem parte de un Miel întreg pentru gătit. abia aşteptam sărbătoarea Lui să ne hrănim la sărbătoarea noastră. şi poverile şi neputinţele şi învierea.

Aşa că mai întâi de toate l-am porționat. pentru drob pentru friptură. şi au mai rămas oase din El. aveam o căţeluşă Amica pe care am încercat să o îndestulăm din vinderea noastră. şi refuza să se apropie de oase. parcă recunoştea că este Cel apropiat nouă.
Sătui am dormit liniştiţi.

Florentina Loredana Dalian
Atâtea lecţii

Atâtea lecţii de învăţat
în viaţa aceasta
dar nu ştiu cum se face
când Dumnezeu ne scoate la tablă
ne prinde mai mereu cu tema nefăcută
cu lecţia ne-nvăţată
El nu pune note nu
nici corigenţi nu lasă
doar ne mustră cu arătătorul
cinci minute ne crapă obrazul
de ruşine apoi
copii râzgâiaţi ne cerem drepturile
S-a sunat de ieşire Doamne
mai dă-ne o pauză
mai lasă-ne
mai pune de-o vacanţă mare ceva
mai dă-ne un răgaz
să ne plângem nu doar păcatele
ci şi fericirile...

Eugenia Țarălungă
nu te scapă din ochi

pedagogia divină
nu se limitează la anii de şcoală

aproximăm zilnic
dimensiunile dezastrului
şi marginile eflorescenţei

ştiţi ce floare îi plăcea cel mai mult
Mântuitorului nostru?
mă întreabă

nu este o chestiune de taxonomie botanică
şi nici de toane şi umori

floarea este aproapele nostru
crinul este aproapele nostru

aproape că nu mai ştii cum să procedezi
când vezi
că dorul tău nu este de un alb imaculat
(oricât ai vrea)
că şi viii
şi adormiţii
te mai scapă din vedere
din rugăciunile şi din zariştile lor
şi nu amână instant amânarea
numai de dragul tău
(oricât ai vrea)
că tu doar îţi imaginezi
că toate vrerile-ţi sunt pe ducă
(oh, cât ai vrea)

pedagogia divină
este vrerea Domnului
care răbufneşte

preaplinul te ajută sau nu
dezastrul este aproapele nostru
pe ducă

Florin Dochia
Iubindu-Te

iubindu-Te învăţ să mor
să privesc neantul fără spaimă
căci el mă locuieşte de la începuturi
de când cuvântul încă nu se-ngaimă
şi apa nu se odihneşte-n ciuturi.

iubindu-Te învăţ să mor
căci nu e gând să stea pe veci în trup
şi nu e piatră-n râu să nu se stingă
când vreau de lumea asta să mă rup
ştiind că tot plictisul va să-nvingă.

iubindu-Te învăţ să mor
căci tot ce semeni doar aşa dă viaţă
şi din absenţă naşte bezna grea...
iubindu-Te lumina scot din ceaţă
şi înfloreşte-n cerul meu o stea.

Camelia Florentina Minea
Hai la somn în Dunăre

Ca iubire tulbure
Moartea e pescar
Barca și-un dinar!
Pe tărâm de ape
Vino mai aproape
Vino în adâncuri
Pântecele apei
Dezmierdarea groapei.
Unduirea morții
Prinsă-n părul sorții.
Apa o cămașă
Trasă, câștigată.
Apa ne îneacă
Apa ne adapă.
Cămaşa ne-mbracă.

apa sâmbetei
te îmbii s-o bei

Varsă într un pahar
Tâlhar cu picior
Apă cu urcior.
N-a mai mers la apă
Îl umpli și crapă.
Răstoarn-o pe gât
Și din cupa mea.
Te îndemn să bei
Toată Dunărea.
Vin numaidecât.
Mâna să o-ntindă
Apa e oglindă
Păr de-argint cărunt
Când mori tu, sunt.
Părul negru, eu.
Om și Dumnezeu.
Să plutim pe ape
Iubirea aproape
Apa să ne-ngroape
Apa s-a vărsat
Ceru-i răsturnat
Înotăm în cer
Și zburăm în ape
Aripa înoată
Și brațul plutește
Ca în undă pește.
Zborul e băiatul
Și cădere-i fata.
Cine-i înecatul?

Diana Caragiu
Libertate

Cearcănul surâde lângă apa din pumni:
te cuprinde muzica de jur împrejur,
ca o sosire a cuiva așteptat
care te face să simți libertatea
de a primi când dai
sau de a da când primești,
de a plânge când râzi
sau de a râde când plângi,
libertatea ascunsă în propoziții adevărate,
dar nedemonstrabile,
înaintând pe covorul roșu al tainei.
Și când ești singur în liniște
lumea își face loc în tine ca într-o cameră
ferită de furtuna de-afară,
lăsând la ușă ca pe niște papuci legile,
ce-s doar hotare puse pentru patimi.
Viața-i prinsă de inimă ca un breloc cu chipuri
în miezul unei întâmplări
care nu-ncepe și nu se sfârșește în tine.

Daniela Șontică
Cu răsuflarea noastră

Dar noi,
care am scris cântece
pe nervurile strălucitoare ale sirenei
şi-am înotat prea mult în larg?

Dar noi, care am suprapus
venă peste venă
până când am ridicat un zid
pe care nu l-au înţeles zeii?

Dar noi, care am rămas singuri
în mijlocul inimii
şi nici o corabie nu mai venea,
ci doar un far pe dâmbul de nisip
mai lumina coridoarele cârtiţei?

Dar noi, care am luat foc
sub valul adn-ului ce nu ne-ar fi dat
paşaport spre sfinţenie?

Dar noi, care te culegem
dintre gunoaie
şi cu răsuflarea noastră îţi redăm
cele douăzeci şi patru de carate
şi ne topim cu tine
inelarele
spre a nu fi ciungi din alte motive?

Laurențiu-Ciprian Tudor
Poem în duh Teofil

orele Sâmbetei
le despart clopotele
în neghină și grâu;
dangătul bate gândul,
orele Sâmbetei îl rotunjesc
pline de duhul duhovnicilor
mult teofili
se ridică în Sus
ca baloanele
totul
se-mpachetează în cânt bărbătesc
de înalt
treptat și-n spirală
simți
de ești om cu fereastră
că eternă
Sâmbăta de Sus e duminică.
(Mănăstirea Brâncoveanu,
Sâmbăta de Sus, 2004)

Elena Dulgheru
Calea Porţilor (III)

Iată-n corolă stai, în aripa focului şi a mângâierii
izvoarelor vieţii. Şi eşti
ce n-ai fost vreodată
în spuse poveşti
Ce-acuma se scriu
în lumină.
Izvoarele vieţii te-mbie să sorbi
Spre slava luminii sau câmpul de corbi.
Rosteşte-ntrebarea!
În tine deschide-se floarea
Şi ea va rosti un răspuns: cel mai tainic.
Pumnalul. Şi floarea. Şi tu.
Ascultă; Alege!
Când cerul şi fiara îţi stau înainte
în taina aceleiaşi flori -
Un gest le desparte. Atât!
Un gest şi-o mişcare de inimă.
Şi nimeni nu ştie
ce iei şi ce dai.
Doar Domnul ţi-e martor
În floare când stai.

În clocot de lavă
Când fulgere trec
Prin trupu-ţi părelnic
Şi flori te petrec
Pe-un drum ce nu-l afli decât de devii.
Alege: eşti frunza sau fulgerul ei?
Doar Domnul ţi-e martor. Şi frunza de tei.

Marius Iordăchioaia
GICĂ AluiHRISTOS

Gică orfanul lucrează la Piaţa Centrală.
toată ziua
mătură cară marfă duce gunoiul spală pe jos
pentru ceva orice de mâncare.

toată lumea din Piaţă îl ştie pe Gică.

Iisus Fiul lui Dumnezeu lucrează la Gică.
toată ziua
şterge mătură spală pe jos şi cară afară mizeria
tristeţii lui de orfan...
iar duminica
îl îmbracă pe Gică în hainele Lui şi-l aşează la Masă
împreună cu Maica Domnului îngerii şi sfinţii...

toată lumea din Cer îl ştie pe Gică.