POEZIE: Pr. Cristian Alexandru

Am crezut într-o statuie

Am crezut într-o statuie ce părea că are viață,
Fiindcă ochii ei de piatră scăpărau viu a speranță.
De departe parcă-i vie, cu mișcări ondulatorii,
Dar de-aproape este moartă, găurită de gângănii.

Când profilul i se stinge-n orizontul din amurg,
Părul lung al statuetei pare-a fi stele ce curg;
Însă-i doar o înșelare căci nu-i vie nicidecum,
Numai raza ce apune o transformă-n roșu-brun.

I-am grăit cu dăruire neștiind că e în van,
Șoapte de iubire pietrei pe parcursul unui an.
Ochii îi sclipeau a viață, însă nu putea privi,
Fiindcă nu erau din carne, ci din prafuri vineții.

Și în fiecare noapte-i sărutam chipul oval,
Neștiind de ce-am în gură gust de piatră și metal.
Cruntă-a fost dezamăgirea și durerea mea acută,
Când, ca prostul mi-am dat seama că iubesc o piatră mută...