POEZIE: Pr. Cristian Alexandru

DE CE SĂ CAZI ACUM, IUBITĂ ȚARĂ?
 

De ce să cazi acum, iubită țară?
De ce să fii înfrântă de dușmani?
Ridică-te, iubito, ridică-te și iară
Fii fala Europei ca-n tinerii tăi ani!

Mă rog în noaptea rece, tenebroasă,
Din Putna Bucovinei să plece azi Ștefan,
Și cu armata sa atât de glorioasă,
Să-ți dea iar strălucirea pierdută peste ani.

Hai, vino, Iancu, de scoală tăt Ardealul,
Și nu dormi așa-n mormânt tăcut;
Cu brațul tău puternic re-nvie idealul,
Ce a ținut de secole Ardealul sfânt.

Cu barda-i ascuțită și Bravul va să ceară,
Grozavă seamă la vechii tăi dușmani:
„Ce ați făcut, nebunilor, cu a mea țară,
Ați trădat-o lesne, așa, doar pentru bani?”

Iar dintre ei or rătăci prin stepe,
Și hăituiți fugi-vor ca-ntr-un vad.
Cu sfântă răzbunare pădurea sa de țepe,
Porunca dreaptă-așteaptă Măriei Sale, Vlad...
În cripta sa tăcută din vechiul București,
De veghe stă asupră-ți martirul Constantin.
Ca tu, când treci pe-acolo, române, să slăvești
Pe Vodă Brâncoveanu și greul său suspin.

Avem armate multe chiar fără lănci și suliți,
Avem nădejde mare și sfântă în Carpați;
Nu trebuie nici surle, nici zgomotoase trâmbiți,
Căci ei dintotdeauna românilor li-s frați.

De nu ne-oți da nici pâine și nici sare,
Fugi-vom tot norodul în caldul Bărăgan,
Și vom dormi cuminți sub ceru-albastru care
Ne dă din grâul galben, prin ploaie, an de an.

Iar de ne-oți lua și dreptul la credință,
Noi nu ne temem, căci sânge de martir
Sfinți-va lupta noastră și mare biruință
Va sta drept mărturie în orice cimitir.

Eu am un singur neam și o credință,
Mă rog cu grea durere prin pâinea de pe Disc,
Să ai cât o fi lumea deplină biruință,
Cu vulturul pe umăr ce ține crucea-n plisc!